În anii ’65-’66 eram studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea Franceză-Română. La unul din seminarii lucram cu Doamna Doina Cornea.

Din trupul său mic și firav răzbătea o voce subţire, cu o intensitate redusă, ce trăda emoţii. Un timbru vocal particular dar o voce lipsită de vigoare. Gesturile simple ale tinerei asistente deveneau mai agitate când era nemulţumită de noi, studenţii din bănci; şi totuşi, nu avea nici ton ridicat, nici agresiv, iar dojenile sale nu ne speriau pentru că le simţeam dublate de bunăvoinţa specifică dascălului care-şi iubeşte profesia.

Preocupată de studiu, nu mă interesau informaţiile despre viaţa personală a vreunui profesor şi cu atât mai puţin a doamnei asistente Doina Cornea care părea mai degrabă o persoană supusă sau poate chiar docilă.

Tocmai de aceea m-a surprins mai târziu „abaterea sa de la disciplina regimului comunist” şi m-a întristat pedepsirea ei pentru curajul de a ridica glasul pentru binele semenilor. A devenit o voce care s-a auzit dincolo de „uşile capitonate” ale ţării. Amprenta sonoră a vocii sale era particulară, curajoasă și de aceea, inconfundabilă.

Împrejurările ce i-au dat acea putere lăuntrică să devină un protestatar de anvergură, continuă să-mi rămână străine. Încerc să-i regăsesc în memoria mea afectivă, modulaţii în timbrul vocii ei care puteau prefigura revolta unui dizident. Nimic din ce am putut eu înţelege în anii studenţiei mele nu prefigura o personalitate atât de puternică şi convingătoare.

Dar nu încetez să mă întreb cum oare, glasul timid odinioară, a putut câştiga în forţă şi convingere, devenind o dominantă a unei epoci în clocot, în care trebuiau trezite conştiinţele?

Acum, când îşi încheie şederea printre noi, admirând-o cu toată puterea maturităţii mele, îi aduc omagiul meu printr-o reverenţă duioasă.

Astă-seară (7 mai 2018), câteva persoane i-au adus un omagiu Doinei Cornea, în Piața Victoriei din București.