(căsătoria civilă din 16 februarie şi cea religioasă din 21 februarie 1971)

Naşa Mărioara avea o distincţie aristocratică ereditară; un simţ şi o înţelegere a realităţii epocii pe care o traversam şi, de pe urma căreia, a suferit ca refugiat din Basarabia. Naşa noastră era o înţeleaptă: nu ne dădea sfaturi în mod direct, ci ne povestea întâmplări din care aveam foarte multe de învăţat.

Naşul Mișu, profesor universitar la A.S.E., a „importat” în România, din mediul academic din SUA, ştiinţa Marketingului, pe care a îmbogăţit-o cu multe studii de specialitate recunoscute în străinătate. Temperament dinamic, de o vastă anvergură ştiinţifică, a avut mai mulți discipoli. Naşa Mărioara şi Naşul Mişu ne-au fost model în multe privinţe, pentru care amintirea lor rămâne vie.

Mamă Dragă,

Astăzi, când ai fi împlinit 103 ani, te rog să primești în dar prin puterea gândului – din partea mea – toată dăruirea pe care o pun în munca pentru GRĂDINA NOASTRĂ din Uioara. Ai prețuit-o nespus.

Cât mă pricep și cât mă țin puterile îngrijesc mărul din care îți trimit o cunună cu fructe ce stau să se coacă.

Îmbrățișarea noastră caldă te cuprinde în fiecare zi.

Mia, Ionuț, Nuși, Nicușor

Astăzi, 5 februarie, Profesorul Teodor Boşca ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins în 1987, la 65 de ani.  

Sufletul lui era împovărat de lipsa libertăţii de exprimare, de constrângerile  cenzurii care-l obliga – ca să poată exprima (de pildă, în piesa „Judecata”) idei nepreţuite despre morală şi prietenie sau despre prietenie şi dragoste –să presare contextul cu  termeni precum „tovarăş” sau „tractor”.

La acestea s-a adăugat supărarea că a fost silit să iasă la pensie în plină forţă creatoare, când talentul său de dascăl (Conferenţiar dr. la  Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Filologie din Universitatea Babeş-Bolyai) întrecea orice altă figură contemporană. Nu a „prins” postul de profesor universitar pentru că la vremea aceea, pentru o astfel de poziţie, ar fi trebuit să dovedeşti că eşti „un bun comunist”, stare incompatibilă cu structura şi morala Domnului Boșca.

În anii ’65-’66 eram studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea Franceză-Română. La unul din seminarii lucram cu Doamna Doina Cornea.

Din trupul său mic și firav răzbătea o voce subţire, cu o intensitate redusă, ce trăda emoţii. Un timbru vocal particular dar o voce lipsită de vigoare. Gesturile simple ale tinerei asistente deveneau mai agitate când era nemulţumită de noi, studenţii din bănci; şi totuşi, nu avea nici ton ridicat, nici agresiv, iar dojenile sale nu ne speriau pentru că le simţeam dublate de bunăvoinţa specifică dascălului care-şi iubeşte profesia.

Preocupată de studiu, nu mă interesau informaţiile despre viaţa personală a vreunui profesor şi cu atât mai puţin a doamnei asistente Doina Cornea care părea mai degrabă o persoană supusă sau poate chiar docilă.

Tocmai de aceea m-a surprins mai târziu „abaterea sa de la disciplina regimului comunist” şi m-a întristat pedepsirea ei pentru curajul de a ridica glasul pentru binele semenilor. A devenit o voce care s-a auzit dincolo de „uşile capitonate” ale ţării. Amprenta sonoră a vocii sale era particulară, curajoasă și de aceea, inconfundabilă.

Împrejurările ce i-au dat acea putere lăuntrică să devină un protestatar de anvergură, continuă să-mi rămână străine. Încerc să-i regăsesc în memoria mea afectivă, modulaţii în timbrul vocii ei care puteau prefigura revolta unui dizident. Nimic din ce am putut eu înţelege în anii studenţiei mele nu prefigura o personalitate atât de puternică şi convingătoare.

Dar nu încetez să mă întreb cum oare, glasul timid odinioară, a putut câştiga în forţă şi convingere, devenind o dominantă a unei epoci în clocot, în care trebuiau trezite conştiinţele?

Acum, când îşi încheie şederea printre noi, admirând-o cu toată puterea maturităţii mele, îi aduc omagiul meu printr-o reverenţă duioasă.

Astă-seară (7 mai 2018), câteva persoane i-au adus un omagiu Doinei Cornea, în Piața Victoriei din București.

În Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, s-a comemorat azi, în ceas de primăvară 2018, amintirea soţilor nedespărţiţi Astaloş, George(s) şi Hélène. Le păstrăm o amintire caldă, pentru prietenia pe care au împărtăşit-o cu pictorul Costan Dipşe, Măriuca şi Ionuţ.

Odihnă veşnică!

 

Cele câteva date pe care le ştiu despre viaţa profesorului-poet-traducător-critic şi dramaturg, Teodor Boşca, nu sunt suficiente ca să încheg o biografie şi nici măcar un curriculum vitae care, oricât de sumar ar fi, cere precizie şi rigoare.

De aceea, rămân în zona aprecierilor subiective, a propriilor impresii neschimbate din anii petrecuţi la facultate. Am înţeles atunci că – prin studiu, cercetare şi încredere în sine – evoluţia profesională a lui Teodor Boşca, s-a înscris pe o traiectorie ascendentă – de la „modestia” mediului familiei în care s-a născut, la o aristocratică prestanţă de intelectual rafinat, sobru şi neclintit în principii şi convingeri nobile.

Pentru noi studenţii, prezenţa lui în Facultatea de Filologie (la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj şi la Universitatea Babeş-Bolyai din acelaşi oraş) era şansa de a avea modelul viu spre care aspiram – de profesor universitar şi om de cultură – chiar în preajma noastră: la curs, la seminar, la examene ori pe culoarele facultăţii.

Ascultându-l şi privindu-i ţinuta ce părea fără cusur, eram stăpâniţi de admiraţie dar şi de spaima ce-l cuprinde pe studentul a cărui lectură dar mai ales ştiinţă de a o interpreta şi prezenta, urma să fie cântărită de Profesorul pe care-l admiram. Spaima noastră se îndulcea însă, când îl zăream deplasându-se prin Cluj pe  motocicleta lui, căci atunci, el părea un om de rând, asemenea nouă.

În această seară, a zilei lui de naştere (5 februarie 1921/ 2018) sperăm să-l răsplătim pentru tot ce „am luat” de la el – de la profesorul-poet-traducător Teodor Boşca, recitind un poem din cele traduse de el în limba română

 

Din volumul: Shakespeare, Sonete În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Ed Dacia. Cluj 1974,  

Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.

Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.

Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor  nr. 2 din 1970.

 

 

Astăzi, Tatăl meu ar fi împlinit 106 ani. La 7 iunie toţi fraţii – Emil, Nuşi, Nicuşor şi Mia –„zburam” spre casa din Ocna Mureş să-l sărbătorim împreună cu Mama noastră, să-i cântăm „Mulţi ani trăiască!”

Iubea nespus plantele iar la una din aniversări darul meu către el a fost o „Mimosa pudica” procurată de la Grădina Botanică din Cluj.

Şi după plecarea lui dintre noi în 1989, dragostea noastră pentru amintirea lui a rămas vie.

La una dintre aniversari mic1

 

Astăzi, 5 februarie 2016, ar fi împlinit 94 de ani. Să ne amintim de el citind sau recitind poezii din volumele publicate :

Shakespeare SONETE  (Ed. Dacia, Cluj 1974)

Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor  (Ed. Dacia Cluj 1980)

Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania  (Ed. Tribuna, 2007)


Shakespeare sonet 62 mic

 

Guitry 70 ptr sit mic

 

Night inspires Poetry

 

 

mama icoana 2

– in memoriam –

În 2 iulie 2015, Mama mea şi a celor trei fraţi – Nuşi, Emil, Nicuşor – ar fi împlinit 99 de ani. Zece nepoţi şi o mulţime de strănepoţi ar trebui şi ei se trimită prin puterea gândului, acolo sus, o îmbrăţişare caldă.

Orfană de ambii părinţi de la 8 ani, Ana a crescut printre străini, purtând cu sine un sac plin de suspine şi de lacrimi. Iată de ce, după căsătoria cu Emil Marcu (1936), unul din cele mai preţioase lucruri pentru ea a fost familia. Nici un efort nu a precupeţit să ţină familia unită iar unul din mijloacele folosite a fost comunicarea prin scrisori deoarece noi, copiii, locuiam în alte oraşe. Mama a păstrat cu grijă scrisorile noastre şi ne răspundea rezervând cât un mic spaţiu pentru tata, care ne dădea veşti despre albine şi mersul vremii.

Casa părintească era ca un centru de adunare şi prelucrarea datelor venite din patru colţuri ale ţării, de la copii, apoi de filtrare a lor şi o selectare a celor ce urmau să fie transmise mai departe celorlalţi fraţi.

Scrisul Mamei, mărunt, cu rândurile înghesuite, nu încăpea niciodată pe orizontală pe hârtia nespecială folosită de ea în acest scop, pentru că mama revărsa aici toată dragostea ei pentru noi, prin cuvinte simple dar cu grijă alese ca să ne dea încurajări, sfaturi şi nesfârşite mulţumiri pentru cel mai mărunt gest al nostru faţă de ei, părinţii. Întotdeauna avea cuvinte plăcute şi respectuoase şi pentru partenerul de viaţă ales de fiecare dintre copiii săi.

Timpul trece peste noi iar vremurile schimbă obiceiurile. Azi, prin telefon, comunicăm scurt (că nu mai avem credit, că ne costă sau că ni se termină bateria), scriem SMS-uri apăsând cu intensitate egală nişte butoane inscripţionate cu cifre ori litere, fără viaţă, indiferente la trăirile noastre. La fel şi cu mesajele  prin e-mail.

Dar scrisorile scrise de mână au ceva în comun cu operele de artă originale: sunt unicat. Ele se încarcă de emoţia din acel moment al autorului. Mâna preia freamătul interior, prin stilou ori creion, face vizibile în litere şi în şiruri de cuvinte, liniştea ori zbuciumul celui care a scris; sau, de ce nu, intervenţia raţiunii sale.

Aşa cum o copie a unei opere de artă – fie ea chiar realizată de autor – se limitează doar la a-ţi povesti ceva, la a fi o interfaţă sărăcită de esenţă, de trăirea unică, tot astfel şi mesajele scrise prin butoane sunt lipsite de clorofila vieţii.

Cu grija cu care ştergi de praf un obiect preţios, aşez într-un puzzle al timpurilor trecute scrisorile mele păstrate de Mama şi cele scrise de ea, familiei mele. Ele refac momente, scene, evenimente de odinioară, descrise cu bucurie sau durere – toate încărcate de emoţie. „Revăd” prin trăirea ei, fapte şi întâmplări, împliniri şi dezamăgiri, speranţe şi necontenina ei rugăciune pentru fiecare dintre copiii săi şi familiile lor. Recitind, o simt pe Mama  – reală, vie, cu mine, alături de noi, cei pe care ne întâmpina cu „draga”  sau „dragul mamii”.

Sunt bogată prin scrisorile acestea ce au valoarea unui tezaur ce nu poate fi înlocuit cu nimic, căci el mă ajută să regăsesc concreteţea, conţinutul, emoţia care în timp, scapă memoriei noastre şi peste care nici un efort de voinţă nu-l poate reconstitui.

Pentru toate acestea, vă îndemn să puneţi pe hârtie întâmplările, gândurile, nădejdile şi necazurile, în scrisori adresate unor persoane reale sau imaginare şi veţi vedea cum sporeşte tezaurul, conţinătorul vieţii de zi cu zi. În cămările scrisului se adună esenţa trăirilor noastre, indiferent dacă ne veştejesc obrajii sau ni-i îmbujorează. Sunt trăirile noastre a căror regăsire peste timp are valoarea redescoperirii propriului eu.