Zilele acestea, când vremea era prietenoasă cu toate vârstele, am ieșit în Grădina Cișmigiu și am urcat la Movila cu trei bănci.
Pe una dintre bănci ședeau doi copii: un băiețel cam de clasa a IV-a și o fetiță cam de clasa a VI-a, fiecare ronțăind la câte un porumb fiert. În spațiul din fața lor, cam de 2m x 2,5 m, solul era „presărat” cu pachete goale și mucuri de țigară și cu resturi de napolitane. Aceasta era priveliștea pe care cei doi copii o aveau sub ochi. Păcat, mi-am zis în sinea mea, aer de Cișmigiu contrazis de un petic de peisaj decupat dintr-o mahala abandonată. Eram contrariată și, instinctiv îmi căutam un susținător al acestui sentiment.
Am salutat copiii și, înainte să mă așez pe banca alăturată, le-am cerut permisiunea să le adresez o întrebare privind locul acela: Ce credeți că lipsește de aici? am zis eu în grabă, așteptând răspunsul unic, gata formulat în mintea mea – cel pe care îl așteptam: „coșul de gunoi”. Doar că, băiețelul a răspuns altfel de cum mă așteptam, surprinzându-mă: curățenia, zise el. Nu puteam lăsa garda jos și am continuat: Dar, ca să fie curățenie, ce lipsește? Ce ar mai trebui să fie? Același băiețel a răspuns: Coșul de gunoi. Exact, am continuat eu. Se pare că atunci când terminați de ronțăit porumbul, va trebui să luați cocenii cu voi, pentru că nu aveți unde să-i aruncați !
Pentru vigilența răspunsurilor, am felicitat băiețelul și, evaluând că am în față un bun observator, dar – și un potențial om de acțiune în viitor, l-am îndemnat să scrie o scrisoare către Primărie, în care să descrie locul și să ceară să se pună coșuri de gunoi în acel loc. Băiețelul a fost surprins de propunerea mea, dar nu a dat semne că ar respinge ideea.
Între timp, pe a treia bancă, liberă, s-au așezat două doamne care au auzit ultima parte a conversației. Degeaba, zise una dintre ele, referindu-se la ideea de „a face ceva”; eu am făcut demersuri repetate către Primăria sectorului 5 (din București) ca să taie un nuc uscat, periculos pentru trecători, dar nu s-a rezolvat nimic.
Descoperind că doamna dezamăgită era chiar mama băiețelului, m-am scuzat pentru deschiderea conversației cu copiii, dar nu mi-am abandonat ideea că este necesar să semnalăm și chiar să acționăm atunci când lucrurile nu merg bine.
Fiind „pe terenul meu”, al pedagogiei, dar și din experiență, i-am spus discret doamnei că invocarea cu accent apăsat a eșecurilor noastre în fața copiilor sau a tinerilor, le va inhiba elanul de acțiune în urma unui insucces, indiferent de natura, dimensiunea ori sursa lui; și atunci, ei se vor da bătuți, înainte să se angajeze într-o bătălie. Ori noi, adulții, dorim ca ei să nu se sperie nici de greutăți, nici de obstacole ci, trăgând învățăminte din astfel de bătălii pierdute, să-și nuanțeze pentru viitor strategia de acțiune, să o programeze în pași mici și să rămână perseverenți.
În preajma mamei – pe bună dreptate nemulțumită de anomaliile din administrația publică – băiețelul din această întâmplare – ferment latent ce dă speranță de mai bine – s-ar putea decide să scrie scrisoarea către Primărie.
P.S. Azi, 15 ianuarie, băncile erau smulse de la locul lor.
