Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.
Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.
Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor nr. 2 din 1970.
Astăzi, Tatăl meu ar fi împlinit 106 ani. La 7 iunie toţi fraţii – Emil, Nuşi, Nicuşor şi Mia –„zburam” spre casa din Ocna Mureş să-l sărbătorim împreună cu Mama noastră, să-i cântăm „Mulţi ani trăiască!”
Iubea nespus plantele iar la una din aniversări darul meu către el a fost o „Mimosa pudica” procurată de la Grădina Botanică din Cluj.
Şi după plecarea lui dintre noi în 1989, dragostea noastră pentru amintirea lui a rămas vie.
Astăzi, 5 februarie 2016, ar fi împlinit 94 de ani. Să ne amintim de el citind sau recitind poezii din volumele publicate :
Shakespeare SONETE (Ed. Dacia, Cluj 1974)
Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor (Ed. Dacia Cluj 1980)
Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania (Ed. Tribuna, 2007)
– in memoriam –
În 2 iulie 2015, Mama mea şi a celor trei fraţi – Nuşi, Emil, Nicuşor – ar fi împlinit 99 de ani. Zece nepoţi şi o mulţime de strănepoţi ar trebui şi ei se trimită prin puterea gândului, acolo sus, o îmbrăţişare caldă.
Orfană de ambii părinţi de la 8 ani, Ana a crescut printre străini, purtând cu sine un sac plin de suspine şi de lacrimi. Iată de ce, după căsătoria cu Emil Marcu (1936), unul din cele mai preţioase lucruri pentru ea a fost familia. Nici un efort nu a precupeţit să ţină familia unită iar unul din mijloacele folosite a fost comunicarea prin scrisori deoarece noi, copiii, locuiam în alte oraşe. Mama a păstrat cu grijă scrisorile noastre şi ne răspundea rezervând cât un mic spaţiu pentru tata, care ne dădea veşti despre albine şi mersul vremii.
Casa părintească era ca un centru de adunare şi prelucrarea datelor venite din patru colţuri ale ţării, de la copii, apoi de filtrare a lor şi o selectare a celor ce urmau să fie transmise mai departe celorlalţi fraţi.
Scrisul Mamei, mărunt, cu rândurile înghesuite, nu încăpea niciodată pe orizontală pe hârtia nespecială folosită de ea în acest scop, pentru că mama revărsa aici toată dragostea ei pentru noi, prin cuvinte simple dar cu grijă alese ca să ne dea încurajări, sfaturi şi nesfârşite mulţumiri pentru cel mai mărunt gest al nostru faţă de ei, părinţii. Întotdeauna avea cuvinte plăcute şi respectuoase şi pentru partenerul de viaţă ales de fiecare dintre copiii săi.
Timpul trece peste noi iar vremurile schimbă obiceiurile. Azi, prin telefon, comunicăm scurt (că nu mai avem credit, că ne costă sau că ni se termină bateria), scriem SMS-uri apăsând cu intensitate egală nişte butoane inscripţionate cu cifre ori litere, fără viaţă, indiferente la trăirile noastre. La fel şi cu mesajele prin e-mail.
Dar scrisorile scrise de mână au ceva în comun cu operele de artă originale: sunt unicat. Ele se încarcă de emoţia din acel moment al autorului. Mâna preia freamătul interior, prin stilou ori creion, face vizibile în litere şi în şiruri de cuvinte, liniştea ori zbuciumul celui care a scris; sau, de ce nu, intervenţia raţiunii sale.
Aşa cum o copie a unei opere de artă – fie ea chiar realizată de autor – se limitează doar la a-ţi povesti ceva, la a fi o interfaţă sărăcită de esenţă, de trăirea unică, tot astfel şi mesajele scrise prin butoane sunt lipsite de clorofila vieţii.
Cu grija cu care ştergi de praf un obiect preţios, aşez într-un puzzle al timpurilor trecute scrisorile mele păstrate de Mama şi cele scrise de ea, familiei mele. Ele refac momente, scene, evenimente de odinioară, descrise cu bucurie sau durere – toate încărcate de emoţie. „Revăd” prin trăirea ei, fapte şi întâmplări, împliniri şi dezamăgiri, speranţe şi necontenina ei rugăciune pentru fiecare dintre copiii săi şi familiile lor. Recitind, o simt pe Mama – reală, vie, cu mine, alături de noi, cei pe care ne întâmpina cu „draga” sau „dragul mamii”.
Sunt bogată prin scrisorile acestea ce au valoarea unui tezaur ce nu poate fi înlocuit cu nimic, căci el mă ajută să regăsesc concreteţea, conţinutul, emoţia care în timp, scapă memoriei noastre şi peste care nici un efort de voinţă nu-l poate reconstitui.
Pentru toate acestea, vă îndemn să puneţi pe hârtie întâmplările, gândurile, nădejdile şi necazurile, în scrisori adresate unor persoane reale sau imaginare şi veţi vedea cum sporeşte tezaurul, conţinătorul vieţii de zi cu zi. În cămările scrisului se adună esenţa trăirilor noastre, indiferent dacă ne veştejesc obrajii sau ni-i îmbujorează. Sunt trăirile noastre a căror regăsire peste timp are valoarea redescoperirii propriului eu.
EMIL MARCU – veteran al stuparilor în Ocna Mureş
1910 – 1989
in memoriam
Astăzi, 7 iunie 2015, Emil Marcu, tatăl meu, ar fi împlinit 105 ani. Mai sunt câţiva locuitori în viaţă, în Ocna Mureş care l-au cunoscut şi l-au respectat în toate ipostazele profesionale în care s-a manifestat simultan sau succesiv: croitor, fotograf, pompier şi stupar.
Insist acum pe această ultimă îndeletnicire, de stupar, pentru că sunt în căutarea tuturor acelora care au preluat de la el ştafeta albinelor, au preţuit-o şi, poate la rândul lor, o transmit mai departe.
Experienţa de stupar şi-a îmbogăţit-o încă din tinereţe, în preajma familiei Bogdan din Ciunga (o casă pe stânga după ce urci dealul) – oameni de cinste şi demnitate deosebită, prieteni de mare ţinută morală chiar dacă niciodată nu s-au « tutuit ». În acest context uman, Emil Marcu şi soţia Ana au înţeles că albinele sunt fiinţe speciale care cer respect şi dragoste şi cărora nu trebuie să le smulgi darurile (mierea, ceara, propolisul, polenul şi lăptişorul de matcă), ci să aştepţi să ţi le dăruiască drept răspuns al îngrijirii pe care le-o aduci.
Documentul pe care-l ataşez acestor rânduri, este dovada felului în care Domnul Marcu stuparul a înţeles să se manifeste în comunitatea zonei.
***
Documentul este semnat de Veceslav Harnaj care între anii 1957-1983 a fost Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. În anul 1965 a fost ales Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Profesorul V. Harnaj a fost ales Preşedinte al Apimondiei de cinci ori consecutiv. Aşa cum pentru albine nu există frontiere acestea nu au existat nici pentru apicultori pentru că Profesorul Harnaj – un Preşedinte al apicultorilor – a făcut ca pentru apicultorii din lumea întreagă, cortina de fier să nu existe. Tot ceea ce a întreprins Profesorul Harnaj a adus un imens prestigiu României şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor sale.
Emil Marcu din Ocna Mureş – Tatăl meu – un om înţelept şi generos
(7 iunie 1910 – 20 februarie 1989)
Omagiul pe care-l aduc în această zi de februarie, memoriei Tatălui meu, de fapt părintelui nostru – căci semnez rândurile acestea şi în numele fraţilor mei în viaţă Nuşi şi Nicuşor şi al copiilor noştri – va conţine o poveste ce poartă amprenta înţelepciunii lui.
De la o bronşită banală care s-a cronicizat, Emil Marcu a ajuns să sufere zeci de ani de astm bronşic. Deşi s-a supus celor mai dure investigaţii ale medicilor din Cluj, tot a avut nenumărate nopţi dormite în genunchi lângă pat, ca să nu se sufoce. Mama-l îngrijea cu dăruire de sfântă, să-l ţină în viaţă pentru familia noastră.
O veche pasiune l-a îndemnat să reia lucrul cu abinele, plasându-şi stupii într-o pădure (de la Ciunga) din extravilanul oraşului Ocna Mureş.
La vremea recoltării mierii (pentru cine nu ştie), una din primele acţiuni este descăpăcitul fagurilor, adică deschiderea alveolelor ce conţin mierea care prin centrifugare, va fi extrasă. Prin această “desigilare ” cu o furculită sau cu un cuţit special, se recoltează căpăcelele sau cum le numim noi, descăpăcituri. Gustând din darurile albinelor, Emil Marcu, a observat că, mestecând descăpăcituri/ căpăcele respiraţia i se îmbunătăţeşte. Repetă mestecarea câte unei porţioare de descăpăcituri şi, aplică metoda chiar şi în momentele de criză de astm din care, în felul acesta, se salvează. Prin observarea repetată a reacţiilor pozitive ale propriului organism la acest tratament, a tras concluzia privind valenţele tămăduitoare ale acestuia. Explicaţia ar fi simplă : acele căpăcele conţin, pe lângă ceară şi miere, şi diverse răşini printre care propolisul ce funcţionează ca un antibiotic local şi aerosol vindecător.
Reuşita tramentului se bazează însă pe 2 condiţii pe care Tatăl meu mi le-a comunicat cu glas apăsat:
1) “- Luaţi descăpăcituri înainte să se declanşeze tusea de dimineaţă şi înainte de orice “sesiune ” de tuse seacă de peste zi, ce duce de fapt la inflamarea bronhiilor. ”
2) “- Insistaţi !, zicea el, perseveraţi, nu abandonaţi!”
I-am urmat sfatul inclusiv în această iarnă, recunosc – adăugând pe descăpăcituri şi 2-3 picuri suplimentari de tinctură de propolis (30% concentraţie produs de Apimondia din str. Ficusului Bucureşti) pe post de “antibiotic local” şi, tusea mă ocoleşte.
Tatăl meu, Emil Marcu din Ocna Mureş era un bărbat înţelept şi generos, pentru că, din orice împrejurare extrăgea o învăţătură pe care, după ce a verificat-o, o dăruia şi altora într-o formă ce te făcea să o ţii minte şi la care să iei aminte.
Mulţumim, mulţumim, iubiţilor Părinţi !!
extras din “Testamentul lui Emil Marcu – Date din viaţa mea” febr. 1989
Cea mai frumoasă zi din viaţa mea a fost când am cunoscut-o pe soţia mea – ANA – “mama noastră” cu care m-am căsătorit la 16 februarie 1936.
Patru copii am avut împreună pe care-i rog să ducă o viaţă frumoasă în cinste şi corectitudine cum m-am străduit să o duc şi eu cu “mama”.
…Dacă am reuşit să ne zidim o casă, consider că am reuşit să zidim şi sufletele copiilor în cinste şi onoare.
…Soţia mea – “mama noastră” – a fost întotdeauna alături de mine, m-a încurajat, m-a mângâiat, a fost alături de mine când era mai greu…
Un 16 februarie din cei 53 petrecuti impreuna de Parintii nostri
Măriuca Dipşe: – Pe ce crezi că se întemeiază durabilitatea, soliditatea familiei noastre ?
Costan Dipşe: – Pe buna credinţă, pe adevăr şi pe iubire.
(extras din dialogul nostru la Eforie Nord, septembrie 2010)
Astăzi, 5 februarie 2015, TEODOR BOŞCA – profesor şi poet – ar fi împlinit 93 de ani. Să ne gândim la el recitind versuri traduse în română, din cele 3 volume publicate.
Shakespeare Sonetul 77
Oglinda zice că ţi-e vraja ştearsă,
Cadranu-arată timpul tău cum piere;
Pe albe pagini mintea ţi-o revarsă,
Iar tîlcul cărţii gustă-l cum se cere.
Cînd zbîrcituri oglinda-ţi pune-n faţă,
În gîndul tău căscate gropi învie;
Ascunsa taină-a ceasului te-nvaţă
Al vremii mers tiptil spre veşnicie.
Ce nu poate memoria să ţină,
Dă foilor, şi-n ele-ţi vei găsi
Copiii-aduşi de creier la lumină,
Şi-o minte nouă-ţi vei descoperi.
Aste-nsemnări, oricît le-ai reciti,
Sînt de folos şi cartea ţi-or hrăni.
(extras din vol. Shakespeare SONETE În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentare grafică şi ilustraţii Emil Chendea Ed. Dacia Cluj 1974)
Peire CARDENAL (60)
Aş vrea să-ncep o nouă poezie,
ce-n ziua de judeţ i-o voi rosti
Celui ce din nimic mă plămădi.
Atunci, de-mi va găsi vinovăţie
şi va voi în iad a m-arunca,
voi zice : « Milă, Doamne: nu aşa!
Rea lume anii mei i-a chinuit,
de cel viclean fă dar să fiu ferit!»
(extras din vol. Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca . Ed. Dacia Cluj 1980)
CHENIER :Tînăra captivă
Gingaşul spic se coace, iar coasa nu-l doboară;
La strugure nu-i pasă de teasc, şi peste vară
Bea roua proaspătă din zori.
Iar eu, ca el suavă, la fel încîntătoare,
Oricît mi-e plin prezentul de nori şi-ameninţare,
eu încă nu doresc să mor !
extras din vol. Poezia preromantică în Anglia, franţa, Germania, Italia şi Spania
Antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca. Ed Tribuna 2007
De ziua lui, o schiţă de portret,
Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.
Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia », acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.
Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.
Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.
Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.
Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.
Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.
Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.
La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.
