Sunt impresionată de căldura poveștii despre viața pisicuței Marta care a trăit o experiență cam dură, din cauza neascultării sau a nerespectării regulilor casei în care trăia. Îmi place povestea ta deoarece Marta recunoaște că a greșit și că, din suferința ei – pe când se afla printre străini – a tras niște învățăminte. Apreciez, de asemenea, că Marta a înțeles că în momente grele, întotdeauna cineva ne vine în ajutor.
Cu toții am observat scrisul tău îngrijit și folosirea corectă a semnelor de punctuație dar și plăcerea ta de a împodobi numerele din josul paginilor.
Sunt sigură că și pictorul Constantin Dipșe (de acolo, departe, unde e plecat), apreciază ideea ta de a însoți textul poveștii cu desene în culori. Așadar, te felicităm și îți vom oferi ocazia să scrii și alte povești pornind de la tablouri ale pictorului.
Îți urez succese la școală și mulți prieteni cu care să te joci.
Ziua continua să fie însorită și eu am zăbovit pe aceeași Movilă, de la înălțimea căreia parcă te înfrățeai cu siluete zvelte de copaci gri-verzui, dezgoliți de frunze, cu întreaga lor arhitectură la vedere. Erau diferiți, precum oamenii dar, în același timp, asemănători în ceea ce este mai însemnat: aspirația către lumină, pe care fiecare dintre noi și-o dorește și o plăsmuiește cu mintea și sufletul, în felul său.
Tocmai a urcat pe colină, destul de în grabă, o familie cu 2 copii mărișori, cam de gimnaziu: tatăl conducea șirul, iar mama venea în urmă. I-am auzit pe copii întrebându-l pe tatăl lor: Ce trebuie să vedem? Nimic ! a răspuns tatăl, nu-i de văzut nimic! Și a grăbit pasul spre versantul coborâtor al colinei. Mama, care n-a scos nici o vorbă, s-a uitat roată, parcă năucă și apoi, părând că se teme să nu fie certată pentru că a zăbovit câteva secunde mai mult pe colină, i-a urmat.
Am analizat scena după ce au dispărut din peisaj: dacă ar fi fost presați de program, nu ar fi accesat colina, ci ar fi mers spre destinația lor urgentă, pe un drum mai drept – mi-am spus eu; dacă era o competiție la urcat, ar fi trebuit – după părerea mea – să facă un bilanț împănat cu sentimente de bucurie ori mâhnire; în cel mai simplu caz putea fi o escaladare a Movilei cu scopul de a privi de la înălțime peisajul din jur. Doar că nu a fost nimic din toate astea.
În sinea mea eram nemulțumită că acei părinți au ignorat varianta ultimă, cea mai simplă dar cu cel mai mare folos copiilor: să vadă priveliștea din jur, siluetele copacilor, structura lor perceptibilă doar acum, când frunzele copacilor lipsesc, când soarele învăluie nestingherit fiecare crenguță.
Replica tatălui: Nu e de nimic de văzut ! șterge tot ce există viu în jurul nostru sau ce putem învia prin imaginația noastră.
Ba da, stimate părinte grăbit ! Totul așteaptă să fie văzut! Prin alegerea noastră, le acceptăm sau le respingem.
Iar acum, când mintea fragedă și suplă a copiilor este dornică să absoarbă tot, exersată înțelept și fără grabă, în aceste plimbări, va găsi în orice loc, frumusețe și bucurie pentru copilăria lor.
Ai fost primul care mi-a trimis o poveste după ilustrata picturii Colindători din Maramureș a lui Constantin Dipșe. Îți mulțumesc că ai fost punctual, chiar dacă la asta te-a îndemnat și mama ta pe care o felicit pentru grijă.
Este firesc și mă bucură că la ai tăi 8 ani ai scris povestea pe file de caiet. Văd că te străduiești să scrii cât mai frumos și cât mai corect, așa că te rog să nu încetezi să faci progrese.
Este important că spui cu cuvintele tale cât de frumoasă este priveliștea din sat în Ajunul Crăciunului și cât de bucuroși sunt copiii care merg la colindat. Când vorbești de sufletul cald al colindătorilor din tablou, îmbrăcați în haine groase, mi-am imaginat că te văd și pe tine printre ei.
Este foarte bine că ai scris în povestea ta că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt sigură că pentru Crăciunul care va veni, vei învăța multe alte colinde, pe lângă colindul Leru-i Ler.
Dacă vrei să mai scrii vreo poveste, îți voi mai da și alte ilustrate după picturile lui Constantin Dipșe.
Îți urez să ai succes la școală și mulți prieteni cu care să te joci.
Zilele acestea, când vremea era prietenoasă cu toate vârstele, am ieșit în Grădina Cișmigiu și am urcat la Movila cu trei bănci.
Pe una dintre bănci ședeau doi copii: un băiețel cam de clasa a IV-a și o fetiță cam de clasa a VI-a, fiecare ronțăind la câte un porumb fiert. În spațiul din fața lor, cam de 2m x 2,5 m, solul era „presărat” cu pachete goale și mucuri de țigară și cu resturi de napolitane. Aceasta era priveliștea pe care cei doi copii o aveau sub ochi. Păcat, mi-am zis în sinea mea, aer de Cișmigiu contrazis de un petic de peisaj decupat dintr-o mahala abandonată. Eram contrariată și, instinctiv îmi căutam un susținător al acestui sentiment.
Am salutat copiii și, înainte să mă așez pe banca alăturată, le-am cerut permisiunea să le adresez o întrebare privind locul acela: Ce credeți că lipsește de aici? am zis eu în grabă, așteptând răspunsul unic, gata formulat în mintea mea – cel pe care îl așteptam: „coșul de gunoi”. Doar că, băiețelul a răspuns altfel de cum mă așteptam, surprinzându-mă: curățenia, zise el. Nu puteam lăsa garda jos și am continuat: Dar, ca să fie curățenie, ce lipsește? Ce ar mai trebui să fie? Același băiețel a răspuns: Coșul de gunoi. Exact, am continuat eu. Se pare că atunci când terminați de ronțăit porumbul, va trebui să luați cocenii cu voi, pentru că nu aveți unde să-i aruncați !
Pentru vigilența răspunsurilor, am felicitat băiețelul și, evaluând că am în față un bun observator, dar – și un potențial om de acțiune în viitor, l-am îndemnat să scrie o scrisoare către Primărie, în care să descrie locul și să ceară să se pună coșuri de gunoi în acel loc. Băiețelul a fost surprins de propunerea mea, dar nu a dat semne că ar respinge ideea.
Între timp, pe a treia bancă, liberă, s-au așezat două doamne care au auzit ultima parte a conversației. Degeaba, zise una dintre ele, referindu-se la ideea de „a face ceva”; eu am făcut demersuri repetate către Primăria sectorului 5 (din București) ca să taie un nuc uscat, periculos pentru trecători, dar nu s-a rezolvat nimic.
Descoperind că doamna dezamăgită era chiar mama băiețelului, m-am scuzat pentru deschiderea conversației cu copiii, dar nu mi-am abandonat ideea că este necesar să semnalăm și chiar să acționăm atunci când lucrurile nu merg bine.
Fiind „pe terenul meu”, al pedagogiei, dar și din experiență, i-am spus discret doamnei că invocarea cu accent apăsat a eșecurilor noastre în fața copiilor sau a tinerilor, le va inhiba elanul de acțiune în urma unui insucces, indiferent de natura, dimensiunea ori sursa lui; și atunci, ei se vor da bătuți, înainte să se angajeze într-o bătălie. Ori noi, adulții, dorim ca ei să nu se sperie nici de greutăți, nici de obstacole ci, trăgând învățăminte din astfel de bătălii pierdute, să-și nuanțeze pentru viitor strategia de acțiune, să o programeze în pași mici și să rămână perseverenți.
În preajma mamei – pe bună dreptate nemulțumită de anomaliile din administrația publică – băiețelul din această întâmplare – ferment latent ce dă speranță de mai bine – s-ar putea decide să scrie scrisoarea către Primărie.
P.S. Azi, 15 ianuarie, băncile erau smulse de la locul lor.
De mai mulți ani, în biserica greco-catolică din București (strada Sirenelor/Acvila), cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Crăciunul era anunțat prin colindele unor invitați cântăreți apreciați de noi.
Crăciunul din 2024 urma să fie anunțat de colindele grupului de cercetași ai bisericii greco-catolice din București – un grup de vreo 35 de copii cu vârste de școală primară și gimnazială, însoțiți de câțiva adulți. Primirea s-a făcut sub patronajul noului nostru Părinte CristianDorin Ioanette și al Părintelui nostru „veteran” – Constantin Oltean. Pentru prestația colindătorilor, noi, enoriașii, aveam să-i răsplătim cu colecta de bani utili activităților lor comune.
Vestea vizitei mi-a declanșat o amintire cu trei scene:
în așteptarea darurilor lui Moș Crăciun, colindul din copilărie – în familia mea îl cântam astfel: mama – voce, tata – vioară, sora – vioară, un frate – mandolină, alt frate – chitară și eu – tobe, pe laterala bufetului verde din bucătărie;
în Ajunul Crăciunului, seara mai târziu, un grup organizat de băieți – din care făceau parte și cei doi frați ai mei – colinda la rude, prieteni și cunoscuți, primind fiecare o răsplată individuală;
în Maramureș, succesul copiilor la colindat se cântărea după traistă – cât de plină era cu prăjituri și alte bunătăți.
Din noianul amintirilor mele, bucuria ieșea ca o lavă tot mai încinsă; un entuziasm care, în fața ideii că vor veni cercetașii – copii de diferite vârste la colindat, se transforma în idei de acțiune. Trebuia să definesc o acțiune cu scopprecis: pentru acești colindători – o răsplată individuală, dar și o „răsplată” susceptibilă să hrănească interesul tuturor celor prezenți în Biserică – de la mic la mare. Mi-am propus ca răsplata să devină o amintire de bucurie în care această biserică să ocupe un loc central.
În prestația grupului de musafiri-colindători, am apreciat:
regia dinamică a corului prin care grupurile specializate pe anumite colinde ieșeau să cânte, în prim plan;
acompaniamentul la chitară care dădea și tonul;
nu în ultimul rând, pe cele două dirijoare – Sora Isihia, din a cărei superbă voce am prins doar o frântură – în alternanță cu o altă dirijoare, bun pedagog, care îndruma copiii să-și exteriorizeze prin zâmbet, bucuria de a colinda;
ineditul colindelor;
claritatea vocilor grupului de fete;
ritmicitatea refrenelor cântate de micii cercetași;
armonia creată prin vocea a doua de cei câțiva adulți însoțitori.
Aceste momente ne-au adus o recompensă peste așteptări: multăbucurie. În plus, plăcerea de a auzi în biserica noastră glasuri care se armonizau, muzica făcându-ne pe toți, mai buni.
Urma „să intru în scenă” cu darurile pe care le-am pregătit pentru acești colindători; avusesem de calibrat posibilitățile mele materiale și poveștile (adevărate din arhiva vieții mele trăită alături de pictorul Constantin Dipșe), în primul rând, cu numărul și vârsta colindătorilor și nu în ultimul rând, al tuturor celor prezenți. După o relatare scurtă a vieții dureroase a bisericii noastre – în trecut ferecată cu lanțuri groase și ruginite – relatare preluată din plimbările familiei prin acest cartier, am ghidat privirile celor prezenți spre înaltul bisericii, spre fresca ce înfățișează păstorii înveșmântați în gube țărănești, îngenunchind în fața Fecioarei cu Pruncul Isus. Privitorii au aflat că această lucrare monumentală din anii 1940 poartă amprenta pictorului Constantin Dipșe și a maestrului Bilțiu-Dăncuș.
Apoi, fiecare colindător a primit câte o ilustrată cu magnet după pictura Marta și Omul de zăpadă sau după pictura Colindătorii realizate de Constantin Dipșe.
Darul acesta a fost însoțit de globulețe colorate de ciocolată.
Pentru consolidarea amintirii am lansat propunerea ca cercetașii doritori să născocească o poveste care să ilustreze fiecare dintre cele două imagini tablouri, cu promisiunea că fragmente sau în întregime, acestea vor fi publicate pe site-ul www.dipse.ro la secțiunea Maria Dipșe.
Interviu cu Dana Bunoaica, fiica lui Ion Bunoaica, comandantul Jandarmeriei Române
între anii 1990 – 1995
– Cum ți-l amintești pe tatăl tău? Este o întrebare și o cerință care mă emoționează. Sunt multe imagini pe care le am în memorie cu tata, iar din acestea încerc să sintetizez câteva, care să arate câteva trăsături care i-ar putea interesa și pe cititori: îmi amintesc de un om serios și totuși agreabil și abordabil în niște limite. Cu tatăl meu se discutau mai ales probleme importante, pentru că nu îi plăcea să piardă timpul cu nimicuri. Deși era într-adevăr foarte serios (dar asta nu înseamnă că îi lipsea simțul umorului), tata putea fi neașteptat de spontan în anumite lucruri drăgălașe: de exemplu îmi amintesc că odată, l-am vizitat la Băneasa la biroul lui și, ca să-mi facă o bucurie, a ieșit din birou zâmbind, acompaniat de doi câini. Îi plăceau animalele, mai ales de pisicile albe; am avut și una acasă.
Dar, cred că ultima imagine e legată de examenele de admitere la facultate; când m-am întors acasă, l-am găsit în sufragerie în fotoliu, foarte preocupat. Dădeam admitere la Jurnalism, opțiune pe care tata a validat-o, cumpărându-mi chiar o mașină de scris de ziua mea. A crezut în mine, a crezut că pot scrie, că pot crea ceva prin scris, că am un talent în acest sens pe care trebuie însă să îl hrănesc neîncetat cu exercițiu și studiu. În final, și este foarte trist, tatăl meu nu a mai aflat rezultatul examenului meu. Mai vreau să subliniez că tata era un om cu o fină intuiție a trăsăturilor celor din jur.
– Poți numi unul sau două repere spuse explicit sau sugerate de tatăl tău, care te ghidează în viață?
Tata nu mi-a spus că ar trebui să fiu într-un fel sau în altul, dar da, am învățat de la el, prin puterea exemplului: că ceea ce fac trebuie să fac bine. Am învățat că, dacă ești corect, viața își urmează cursul cu împliniri și chiar dezamăgiri din care trebuie să înveți să ieși ca să mergi mai departe. Să te menții activ pe cât mai multe planuri, să citești – de altfel, în casa din București aveam trei biblioteci – să cauți mereu noi momente și domenii în care, pe lângă satisfacția personală, să poți fi de folos și altora. În plus, am învățat că e bine, când ai posibilitatea, să fii generos cu cei din jur, să ajuți. Nu cred că exagerez spunând că el făcea toate astea.
– Ești mereu invitată să participi la Brașov, la festivitățile de ziua Jandarmeriei Rurale care coincid cu comemorarea tatălui tău, pe 1 septembrie. Cum este descris tatăl tău de colegii săi?
Am cunoscut mai mulți colegi ai tatălui meu când era în viață. Tata a fost comandant, o funcție cu o răspundere enormă. Acestea sunt exact împrejurările care arată calitățile profesionale și umane, în momente în care atâția alții depind de tine și la rândul lor munca voastră se reflectă asupra celor din jur, asupra societății. Pot spune că a fost un comandant admirat și regretat de cei care l-au cunoscut, de aceea ei se îngrijesc de păstrarea vie a memoriei lui. Reiterez că tata s-a născut într-un sat din Teleorman, dar fiind înzestrat cu o inteligență remarcabilă și cu dorința de acțiune, a avut înțelegerea faptului că Jandarmeria Română trebuie reînnoită și pentru asta a avut o contribuție esențială prin lucrarea sa „Jandarmeria Română – tradiții și perspective”. A fost dorința lui ca militar, pentru împlinirea căreia s-a dăruit din răsputeri, cu o dârzenie nelipsită de bunătate. La Academia de Poliție a fost conferențiar și pot spune că a pus bazele catedrei pentru jandarmii în formare. Desigur, pe lângă calitățile de comandant, aș spune că și capacitățile lui de comunicare, că era vorba de studenți sau de personalități politice au justificat din plin toate aceste funcții.
– Oficial, cum este evocată memoria lui? Despre tata s-a scris în diverse articole de presă; este comemorat anual de Inspectoratul General al Jandarmeriei, de asemenea în satul natal unde s-a ridicat un monument în memoria lui, la Slobozia – Mândra, județul Teleorman. La Brașov, în curtea instituției are un bust realizat de sculptorul Vasile Prisăcaru. Toate acestea vorbesc de la sine: colegii săi țin în mod special la memoria unui comandant de mare anvergură, după cum ei înșiși spun, care a pus bazele instituției.
– Pe ce se pune accent în contextul menționării numelui lui ? Cunosc mai mulți colegi ai tatălui meu, pe unii i-am cunoscut personal din timpul vieții lui, cu alții m-am regăsit mai târziu în diverse contexte. Toți au căzut de acord, vorbind despre tata, că a avut viziunea unui profesionist de prim rang. Se recunoaște și azi că a clintit status-quo-ul instituției prin personalitatea sa impunătoare, înzestrată cu inteligență și perspicacitate, cu o vastă cultură, cu puterea de a intui psihologia oamenilor. De aceea s-a bucurat în acțiunile sale, și de sprijinul acestora, și chiar a Ministrului de Interne din acea vreme, Doru Viorel Ursu.
– Luându-l pe tatăl tău drept model, ce anume te-a ghidat în viață?
Cred că seriozitatea și curajul. Și un fond constant de corectitudine.
– Noi, oamenii obișnuiți, ar trebui să îl vedem pe tatăl tău ca pe un reper de comportament în viață? Da, pentru că sintetizând opiniile colegilor și ale cunoscuților lui, dar și analizând gândirea lui profesională, trebuie subliniat că a făcut lucruri deosebite; Chiar dacă în timpul vieții lui proiectul nu a fost finalizat în totalitate, el a trasat un parcurs de înnoire, atât de căutat la acel moment. Și toate acestea în contextul schimbător și dramatic al anilor ’90. Pot spune că tatăl meu, Gen. Ion Bunoaica a fost si rămâne un model de acțiune întreprinsă cu convingere. În plus, umanitatea lui , seriozitatea și tenacitatea, dublate de modestie sunt repere care ajută pe oricine să ocupe un loc mult respectat în breasla din care face parte.
Notă biografică:
Ion Bunoaica s-a născut la 22 iulie 1948 în comuna Slobozia-Mândra din județul Teleorman. A fost militar de carieră începându-și studiile la Sibiu la Școala de Ofițeri, după absolvirea liceului. A avut funcții militare semnificative înainte de a deveni, în 1990, comandantul trupelor de jandarmi de atunci. De exemplu a condus unități militare situate în 5 județe învecinate cu județul Timiș, în perioada 1983 – 1989. A avut un rol cheie în reînființarea Jandarmeriei Române în anii ’90 și a murit în 1995, într-un accident de elicopter foarte mediatizat la vremea aceea. Memoria sa este onorată an de an în unități de Jandarmerie din toată țara. În satul natal s-a ridicat un monument în amintirea lui. Cei doi copii ai săi – Adrian, cu studii de drept și Dana – traducător autorizat în limbile engleză și franceză – țin vie memoria unui părinte drag.
VECINA MEA din Ocna Mureș împlinește azi 77 de ani
– Schiță de portret –
Dacă nu-i spun numele este pentru că nu i-am cerut permisiunea și, pentru că multe din trăsăturile ei fac frumusețea altor femei – mame, bunici sau străbunici.
Vecina mea nu este o persoană perfectă dar, pentru mine, este o persoană specială; pentru mine, ea nu are vârstă, chiar dacă azi, documentele oficiale arată că împlinește 77 de ani.
Timp de peste 40 de ani, am contribuit la formarea și educarea a tot atâtea generații de studenți, cărora le-am fost profesoară. În momentele de relaxare, când puteam vorbi altceva cu aceștia decât despre franceza de afaceri, studentele m-au întrebat: – Doamnă, este bine (să fii) măritată? – Da, le-am răspuns, este bine! Doar că, dacă o faci prin propria-ți decizie, îți asumi și… o duci până la capăt, mai ales când ai copii. Nu dai bir cu fugiții la primul obstacol.
În acești parametri de convingere proprie, se înscrie personalitatea Vecinei mele; nu a dat niciodată bir cu fugiții deși, de tânără sau chiar foarte tânără, a fost împovărata cu griji deosebit de dure pentru binele celor din jur.
Vecina mea nu are școli înalte și, de fapt, nu acelea îți dau neapărat înțelepciunea protectoare și întăritoare pentru o viață întreagă, ci, lucrareaneîntreruptă pe care o faci asupra propriei gândiri, a propriilor atitudini și acțiuni.
Vecina mea știe să asculte cu răbdare ce alții vor să-i spună și extrage de aici, cu înțelepciune, o învățătură pentru propria-i viață.
După o jignire, se îmbunează și iartă chiar dacă sufletul ei continuă să fie rănit.
După un eșec, nu se dă bătută, ci o ia de la capăt.
După ce o convingere îi e contrazisă de realitatea dură a vieții, se supune schimbării.
Când i se pun piedici, ea caută alte cărări pe care să ajungă unde și-a propus.
Când o vorba de duh îi iese în cale, și-o însușește și face din ea un suport moral.
Când un lucru nu e la locul lui, caută să-l îndrepte.
Când i se bate la ușă, ea o deschide larg primind cu generozitate musafirul.
Când momentul este prielnic, poate fi și șugubeață, știind să râdă cu poftă.
Cuvintele ei blânde și înțelepte alină durerile celorlalți,
Știe să dea un sfat izvorât din experiența ei de viață.
Nu se plânge și mai ales, nu vorbește despre durerile ei.
Cu rugăciune, cumpătare, căutare, dăruire ce se sprijină pe o inteligență ascuțită, Vecina mea le duce pe toate câte și le-a asumat și continuă să și le asume.
Cei 77 de ani, încărcați așadar cu de toate, nu sunt puțini și nu sunt ușor de dus. Cum misiunea ei nu s-a încheiat, trebuind să reziste pe mai departe, i-am smuls promisiunea că va șterge din vocabularul ei cuvântulbătrânețe ce își înfige perfid, ghearele, deopotrivă în mintea și în sufletul nostru, dacă îl rostim mereu.
Cu siguranță, cititorule, cunoști și alte persoane înzestrate cu asemenea calități. Prin această schiță de portret, lor li se alătură Vecina mea M.C. din Ocna Mureș – și toate, împreună, aceste ființe speciale, valorează pentru comunitatea de aici, ca sarea în bucate.
Îți mulțumesc, draga mea VECINĂ pentru că exiști pentru noi, cu o omenie și prietenie pe care o prețuim nemăsurat. LA MULȚI ANI !
– întâmplare adevărată relatată de Nicu Marcu, chitaristul din Ocna Mureș și pusă în pagină
de Maria Dipșe (Marcu)
Prin anii 1963 – 1964, fratele meu, Nicu Marcu, era chitarist în formația orchestrală de la restaurantul Someșul (numit și „numărul 1”) din Cluj; la vremea aceea, restaurantul se afla pe colț pe strada 6 Martie, vizavi de CEC, nu departe de Catedrala romano-catolică din piața Matei Corvin.
Era orchestra renumitului violonist Alexandru Țitruș – Șandor, cum îi spuneau confrații și prietenii. Membrii orchestrei erau tot unul și unul, aleși pe sprânceană, după gustul și exigențele acestui „rege” al viorii, pentru a putea cânta muzică de toate genurile, de la jazz la muzica clasică. La tobe era Cako Adam, la contrabas – Gyula-bácsi, la clarinet și saxofon-tenor – excepționalul „Vak” Iancsi, deși era orb (vak – înlb. maghiară), la pian – Melak-bácsi din Arad, la chitară – Nicu Marcu din Ocna Mureș, fratele meu. [sper să fi înțeles corect numele transmise prin telefon]
Era, așadar, seara de 24 ianuarie, orchestra adunată la locul de muncă își desfășura programul cu repertoriul propus în sala restaurantului. Pe peretele din spatele orchestrei, tapetat cu oglinzi, instrumentist și instrument se proiectau ca siluete unitare dăruite trup și suflet muzicii. Punct de atracție de notorietate în orașul Cluj, restaurantul amintit era mereu plin de musafiri atrași de măiestria interpretării muzicii.
În seara aceea, deodată, câțiva oameni din stradă au intrat în restaurant, s-au îndreptat spre șeful orchestrei – violonistul Țitruș Alexandru – și, plini de voioșie, l-au dus pe sus în piața din preajma restaurantului unde l-au urcat călare pe calul lui Matei Corvin.
În entuziasmul lor patriotic, doar era 24 ianuarie, Ziua Unirii,i-au cerut lui Țitruș Alexandru, cocoțat pe cal cu vioara în mână, să le cânte Hora Unirii. Și acesta a cântat Hora Unirii la vioara lui, cu acel suflet cu care interpreta ca nimeni altul, Ciocârlia.
Restul orchestrei s-a alăturat mulțimii care s-a prins în Hora unui patriotism autentic.
