Biserica noastră greco-catolică din București, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este îmbrățișată de o grădină în care, la vremea Sfintelor Paști, înflorește liliacul alb.
Unul mai viguros, și-a înălțat coroana într-atât, încât să poată revărsa peste noi sclipiri și parfum din minusculele petale. Celălalt, mai firav, la fiecare adiere de vânt bate cu cele câteva ramuri înflorite în fereastra îngustă și înaltă a stranei din stânga bisericii, culegând priviri furișe ale cântăreților grupați în strana din dreapta.

În timp, în fiecare lăcaș bisericesc se statornicesc obiceiuri în care comunitatea se implică și distribuie acțiuni (misiuni) de amploare mai mică sau mai mare, toate încărcate cu semnificație maximă, pentru cei care o descifrează. De împodobirea bisericii noastre cu flori pentru Sfintele Paști 2025, am văzut-o ocupându-se pe Simona Nicoară, colega noastră de la cor.

Mai întâi, nelipsitul buchet miniatural de trandafiri albi, ce par să se închine icoanei Adormirea Maicii Domnului, așezată în naosul bisericii.

Apoi, buchetul generos de crini albi imperiali așezați la picioarele Maicii Domnului cu Pruncul în brațe – pictura de pe catapeteasmă, în dreapta Ușii Împărătești. Cupele florilor par să-și fi împrumutat albul din virtuțile unice ale Fecioarei Maria, cuprinzând parcă toate rugăciunile pe care i le adresăm și cântecele pe care i le închinăm.

În stânga Ușii Împărătești, mulțimea bobocilor din buchetul de crini albi imperiali stau gata să înflorească și să răspândească – prin tăria parfumului lor – învățătura unică dar universală descinsă din cartea pe care ne-o arată Iisus Învățătorul, din icoana pictată pe catapeteasmă.

Privind cu afecțiune cele două buchete de crini albi, simbol al regalității, resimțim toți împreună o emoție profundă, dincolo de mesajele unice și distincte pe care fiecare le acceptă, după chemarea lui.

Prin mâna destoinică a Simonei, îndrumată de gustul său estetic și de sensibilitatea sa pentru frumos, au fost împodobite tot cu flori albe lumânările folosite la Înviere și în Săptămâna Luminată.

În noaptea Învierii, Părintele Cristian Ioanette ne-a chemat pe toți în jurul său și cu generozitate, ne-a ajutat pe fiecare să luăm lumină de la acest sfeșnic împodobit cu orhidee albă, una dintre cele mai frumoase și elegante flori din lume.

La rândul său, Părintele Constantin Oltean ne dă binecuvântare ori de câte ori slujește în Săptămâna Luminată, purtând aceeași lumină înfrumusețată de orhideea albă.

În albul liliacului, al trandafirilor, al crinilor imperiali, în albul orhideelor ce împodobesc biserica noastră, resimțim perfecțiunea spre care tindem fiecare prin efortul nostru, acea dorință de a răspândi în jur, stimă, prietenie și dragoste. Albul Florilor Învierii ne întipărește lumină și ne sădește sentimente de noblețe și puritate izvorâte din însăși esența regalității Fecioarei Maria și a Fiului său Iisus Hristos.

Albul nu este culoare!

Pictorul Constantin Dipșe ne spunea că albul nu este culoare, iar Sărbătoarea Sfintelor Paști din 2025, ne-a convins, o dată în plus, că pictorul are deplină dreptate. În tabloul Amintiri din copilărie, pictorul Constantin Dipșe folosește lumina strălucitoare a albului ca să zugrăvească chiar și truda zilnică a țăranului împovărat de griji și osteneală dar care îngenunchează în rugăciuni închinate Fecioarei Maria și Fiului său Răstignit și apoi, Înviat.

Albul este lumină!

Dragă Nicolae,


Oricât de multe cuvinte aș folosi, acestea nu pot cuprinde toate dimensiunile personalității tale ca scriitor și om de cultură. Pot însă, chiar într-un singur cuvânt – loialitate – să definesc  legătura de prietenie cu prețuire reciprocă pentru actul de creație, dintre tine și Costan – soțul meu, pictorul Constantin Dipșe.

La nunta noastră de la Palatul Mogoșoaia (1971) – vernisajul vieții noastre ca familie – ai cuvântat fără nici o umbră de îndoială asupra alegerii (soției) făcute de prietenul  tău, deși nu mă cunoșteai. La vernisajul expoziției din 1975 de la Simeza, (deja Costan devenise și tată), te-ai referit la înnoirile, schimbările din pictura artistului, subliniind forța și intensitatea cromatică ce exprimau dragostea de viață, dorința de a trăi cât mai mult, (ceea ce s-a și întâmplat, căci a lucrat până în ultima zi din cei 93 de ani și 2 luni). Și, când toate acestea erau bine statornicite în conștiința comună, tu, cu o minte larg cuprinzătoare și adânc sfredelitoare, ai vorbit la vernisajul expoziției „Esențe” din 2009  și mai apoi la dezvelirea Plăcii Memoriale de pe clădirea cu ateliere din strada Eforie din București – despre unicitatea – în arta românească – a tabloului Madona (Maramureșeană) prin care se face legătura cu Renașterea italiană.

Între timp am devenit și eu prietena soției tale, (acum regretata) Cristina.

După o ne-vedere de vreo 3 ani, dar auzire în mai multe rânduri, eu am fost dornică să te întâlnesc, să-mi povestești despre aniversarea ta de 90 de ani de anul trecut din 1 Februarie (2024); la rândul meu, să-ți vorbesc despre activitățile inițiate pentru Costan, de pildă, expoziții la Centenarul nașterii lui și mai apoi, expoziția prelungită câțiva ani în aer liber, la Grădina Botanică din București. Ai apreciat și omagiul adus de Ionuț, care a parcurs singur pe bicicletă drumul de la București în satul Șurdești, o simbolică întoarcere la casa părintească, după refugiul din 1940.

Publicarea pe prima pagină din Contemporanul revista pe care o conduci – a picturii Madona Maramureșeană încadrată de un valoros articol, este rostirea prețuirii tale necondiționate față de opera lui Constantin Dipșe.

Când ne-am revăzut (anul acesta, pe 18 ianuarie), am constatat că ești același neostenit scriitor, că ești același entuziast vorbitor celor dornici să se instruiască despre universul presocraticilor, universul lui Nietzsche, Hegel și a altor filozofi ale căror idei tu nu le reproduci, ci le trăiești, făcându-i părtași și pe ascultători.

În sâmbăta aceea am stat aproape neclintită să ascult elogiul tău adus și filozofului Lucian Blaga, cu încântarea pe care cele două peisaje – tablouri ale lui Constantin Dipșe de pe pereții sufrageriei tale – ți-o declanșează deoarece ilustrează conceptul de Matrice stilistică românească. În casa ta – autor a 20 de romane, 15 cărți de memorialistică și a 2 volume de poezii, pictura este ocrotită și binecuvântată.

Dragă Nicolae, discursul tău amplu – asemenea scrisului  tău –, în volute, de câteva ore bune, m-a țintuit într-o emoție constantă de teama că bucla ideii inițiale nu se va închide. Dar asta nu se întâmplă nici în discursul tău și cu atât mai puțin, în scrisul tău.

Împreună cu Ionuț, îți mulțumim că apreciezi efortul nostru de a deschide un centru cultural în Casa natală a pictorului și că ne încurajezi să continuăm. Încrederea ta și bucuria ta că suntem harnici și că nu ținem seama de obstacole, ne dau puteri. Dragă Nicolae, ție, maestrul cuvântului, îți mulțumesc că ne consideri – pe mine și pe Ionuț – cu bucurie și apreciere, continuatorii prieteniei lui Costan pentru tine.

La mulți ani, azi de ziua ta, 1 februarie!

Măriuca

– Amalia-Maria Popescu – 9 ani, clasa a III-a –

Îți mulțumesc pentru compunere!

Sunt impresionată de căldura poveștii despre viața pisicuței Marta care a trăit o experiență cam dură, din cauza neascultării sau a nerespectării regulilor casei în care trăia. Îmi place povestea ta deoarece Marta recunoaște că a greșit și că, din suferința ei – pe când se afla printre străini – a tras niște învățăminte. Apreciez, de asemenea, că Marta a înțeles că în momente grele, întotdeauna cineva ne vine în ajutor.

Cu toții am observat scrisul tău îngrijit și folosirea corectă a semnelor de punctuație dar și plăcerea ta de a împodobi numerele din josul paginilor.

Sunt sigură că și pictorul Constantin Dipșe (de acolo, departe, unde e plecat), apreciază ideea ta de a însoți textul poveștii cu desene în culori. Așadar, te felicităm și îți vom oferi ocazia să scrii și alte povești pornind de la tablouri ale pictorului.

Îți urez succese la școală și mulți prieteni cu care să te joci.

Maria Dipșe

– azi, cu Filip Georgescu, 8 ani, clasa a II-a –

Dragă Filip,

Ai fost primul care mi-a trimis o poveste după ilustrata picturii Colindători din Maramureș a lui Constantin Dipșe. Îți mulțumesc că ai fost punctual, chiar dacă la asta te-a îndemnat și mama ta pe care o felicit pentru grijă.

Este firesc și mă bucură că la ai tăi 8 ani ai scris povestea pe file de caiet. Văd că te străduiești să scrii cât mai frumos și cât mai corect, așa că te rog să nu încetezi să faci progrese.

Este important că spui cu cuvintele tale cât de frumoasă este priveliștea din sat în Ajunul Crăciunului și cât de bucuroși sunt copiii care merg la colindat. Când vorbești de sufletul cald al colindătorilor din tablou, îmbrăcați în haine groase, mi-am imaginat că te văd și pe tine printre ei.

Este foarte bine că ai scris în povestea ta că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt sigură că pentru Crăciunul care va veni, vei învăța multe alte colinde, pe lângă colindul Leru-i Ler.

Dacă vrei să mai scrii vreo poveste, îți voi mai da și alte ilustrate după picturile lui Constantin Dipșe.

Îți urez să ai succes la școală și mulți prieteni cu care să te joci. 

Maria Dipșe

Astăzi 16 decembrie 2021 se împlinește o jumătate de secol și un an de când destinul meu și al pictorului Constantin Dipșe, a primit o nouă amprentă. De unde? De undeva de SUS, chiar dacă în realitatea de aici, de pe Pământ a fost vorba de o întâlnire întâmplătoare. Împreună ne-am împlinit ca familie iar profesional, fiecare ne-am împlinit pe un drum ascendent. Am „răspuns” cu onestitate, răbdare și dragoste „comenzii” Destinului și, privind înapoi, știm că nu ne-ar fi fost mai bine altfel.

Față de pictorul Constantin Dipșe – soț și tată – mie și fiului nostru, Ionuț, ne rămâne misiunea nobilă de a-i ține vie amintirea, și de a face cunoscută arta sa, publicului larg.

Azi, în Grădina Botanică din București, pe o alee de lângă lac, vă puteți întâlni cu bucuria  culorilor pe care artistul a împărtășit-o întotdeauna cu generozitate.

Măriuca Dipșe