Pe Movila din Grădina Cișmigiu găsești, dacă vrei, suficientă pace ca să nu te gândești la nimic.
Dar, dacă deodată din puținii trecători pe colină, tocmai când soarele a pornit spre apus, se oprește o doamnă în fața ta, te salută, zâmbește și te întreabă „– Ce faceți? Scrieți în jurnal?” – trebuie să răspunzi. Ceea am făcut și eu: „– Încerc să-mi golesc mintea de toate cele netrebuincioase, ca să fac loc pentru alte gânduri care să-mi fie de folos”.
Vizitatoarea, o doamnă de talie relativ scundă, cu părul șaten lins coborând până la umeri și încadrându-i zâmbetul, părea că are nevoie de un interlocutor căruia să-i destăinuie că domnul cu câinele care o însoțea era prietenul ei, că a trăit și în Israel și că are o fiică.
Recunosc că nu mă interesau aspectele din viața unei necunoscute, dar am rămas politicoasă, acordându-i atenția pe care o aștepta și de care probabil chiar avea nevoie. I-am răspuns mai ales cu încuviințări din cap, fără să comentez ori să contrazic ceva din spusele ei.
Zâmbetul neprefăcut de mulțumire și ușurința cu care și-a ignorat partenerul în timpul conversației noastre, mi-au dat impresia unei persoane deschise să primească o sugestie, prin replicile mele.
Cu experiența mea de zeci de ani de profesorat, n-am putut ignora postura ei cu picioarele încrucișate, pe care am încercat odinioară să o corectez și la studentele mele, cerându-le să-și controleze poziția – să stea cu coloana dreaptă, umerii ușor trași înapoi și picior lângă picior; picioarele poziționate încrucișat pot aduce un fel de delăsare în confort, când și umerii și coloana se curbează ușor.
„– Vă pot sugera ceva ?” am întrebat-o cu respect, pe interlocutoarea mea. „– Da!” a răspuns ea, dezinvoltă. „– Să nu mai stați cu picioarele încrucișate! Face o impresie neplăcută celui care vă privește. Aveți un corp bine construit chiar dacă sunteți puțin mai scundă, ori această poziție a picioarelor îi creează privitorului impresia că vă grăbiți la toaletă.”
Nu s-a supărat dar s-a grăbit să-și justifice postura: „– Știți, eu am picioarele strâmbe, zice ea, și stau așa ca să nu le observe cei din jur.”
„– Și de ce ar fi așa de grav dacă observă ?” i-am replicat eu, cât mai convingător. „– Aceasta sunteți dumneavoastră! Părerea unui trecător nu trebuie să conteze în viața dumneavoastră, iar cine vă stimează sau vă iubește, ignoră ceea ce dumneavoastră numiți defect! Dar, ca să se întâmple asta, înainte de toate, acceptați-vă așa cum sunteți! Contați pe calitățile dumneavoastră ca să fiți în fiecare zi, o variantă mai bună a propriei persoane, prin ceea ce faceți bine și bun pentru dumneavoastră în primul rând, pentru împlinirea unui scop frumos pe care vi-l fixați; oricât de nesemnificativă ar fi la prima vedere, o astfel de îmbunătățire face să vă crească stima pentru propria persoană, pe care nu trebuie s-o înjosiți ascunzându-vă de ceilalți; mintea vă va ajuta să depășiți această stinghereală care v-a produs suferință până acum. Fiica dumneavoastră știe de ce aveți mereu aceasta poziție? am continuat eu. „– Da” a răspuns ea.
„– În cazul acesta, pentru fiica dumneavoastră puteți fi un exemplu bun doar ajutând-o să știe că este unică în felul ei, iar schimbările le facem in pași mici, în noi și cu noi.”
Ne-am despărțit, ea – Valentina – cerându-mi dreptul la o îmbrățișare.
