În incinta curții unei biserici franciscane din Cervia, orășel de pe coasta Mării Adriatice (Italia), privirile noastre sunt întâmpinate de un grup statuar emoționant. Acesta pare să reprezinte dialogul dintre Sfântul Francisc de Assisi și Lupul pe care l-a îmblânzit.
Grupul statuar din bronz „San Francesco con Lupo” este o copie după modelul original al sculptorului Giovanni Cappelletti (1889 – 1964)
Deși legenda originală, cuprinsă în Antologia I Fioretti di San Francesco (sec. XIV), vorbește despre un lup care teroriza orășelul Umbria, omorând oameni, Padre Virgilio – parohul bisericii ne-a familiarizat și cu o legendă locală în care Lupul simboliza un tâlhar (un brigante) ce teroriza regiunea.
În înțelepciunea sa, Sfântul Francisc nu l-a judecat, ci a căutat cauzele degradării morale a acestui om de la marginea societății, identificându-le în lipsurile materiale (foamea și sărăcia). Printr-o comunicare plină de blândețe și compasiune dar mai ales cu multă credință, Sfântul Francisc a reușit îndreptarea tâlharului / îmblânzirea animalului, asumându-și sarcina de a implica și comunitatea în continuarea misiunii de salvare a acestora.
Sărăcuțul din Assisi (Il Poverello), cum era poreclit Francisc, s-a apropiat de animal, i-a făcut semnul crucii și i-a vorbit, numindu-l „Frate Lupo”. Dialogul opus variantei – a ucide lupul sau a-l închide pe tâlhar – poartă o încărcătură simbolică profundă.
*
Din perspectiva învățăturii bisericești, a spiritualității, simbolismul grupului statuar depășește o simplă poveste despre animale. El ne invită la o analiză minuțioasă a propriei noastre inimi, a eului nostru profund – un demers central pentru auto-cunoaștere și pentru creșterea spirituală.
1. Lupul/Tâlharul: Oglindirea Umbrei și a Patimilor
În simbolismul creștin, răul, ferocitatea, violența sau răzbunarea sunt forțe ale întunericului. Din perspectiva spirituală și psihologică (analiza lui Carl Gustav Jung), Lupul sau Tâlharul reprezintă latura noastră întunecată, pe care Jung o numește „Umbra”.
Această latură întunecată conține patimile și păcatele, dorințele reprimate pe care le ascundem sau refuzăm să le recunoaștem ca făcând parte din noi: răutatea, egoismul, narcisismul, invidia, mândria, furia, lipsa de răbdare sau indiferența față de durerea celorlalți ș.a.
Foamea din legendă poate simboliza acele nevoi sufletești neîmplinite care, odată neglijate, pot duce la manifestări agresive și distructive chiar și când sunt numai la nivel verbal.
Întâlnirea cu „lupul” din noi – adică recunoașterea aspectelor noastre întunecate ca fiind reale – este cel mai dur demers spre auto-cunoaștere și o condiție esențială a vieții spirituale autentice.
2. Proiecția și „Legea Oglindirii”
Dacă nu facem un efort moral individual de a ne „privi” cu onestitate și curaj păcatele sau chiar greșelile mărunte, le translatăm prin proiecție (involuntar) asupra celuilalt, ca defecte ale acestuia, auto-cunoașterea fiind mai anevoioasă.
Paradoxul spiritual și psihologic este că ceea ce ne deranjează cel mai mult la ceilalți este o oglindă a părților ascunse din noi. (și cf. analizei lui Carl Gustav Jung)
Proverbul românesc „Vezi paiul din ochiul altuia, și nu vezi bârna din ochiul tău” ilustrează perfect cum proiectăm Umbra noastră, confruntându-ne cu ea în persoana celuilalt.
3. Îmblânzirea: Calea spre Sfințire
Procesul de îmblânzire a lupului sau a tâlharului simbolizează efortul fiecăruia – individual sau prin dialog (înainte și prin Spovadă) – de a aduce la nivelul conștiinței tot ce conține Umbra pentru o corectare treptată.
„… fiecare dintre voi să-și stăpânească vasul său în sfințire și cinste… (din Epistola Întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel IV, 1-12)
Pentru a putea ieși la lumină, prima etapă a acestei treziri este cercetarea conștiinței prin coborârea în tunelurile din noi-înșine; este curajul de a ne vedea fără măștile pe care le purtăm zilnic. Sfântul Francisc devine un model al eroului care, prin credință, luptând cu sine însuși, coboară în întuneric (pădure/inconștient). Conștientizând că este imperfect, prin reconciliere interioară, îi va putea înțelege și ajuta pe ceilalți.
(imagine din Bologna)
Apoi, integrarea prin iubire: Francisc nu ucide lupul, ci îl numește „Frate”. Acest act simbolizează recunoașterea părții întunecate ca fiind parte a sinelui care trebuie șlefuită. Reconcilierea interioară este ilustrată în grupul statuar, de cele două priviri (ale Sfântului și ale Lupului) aflate pe aceeași traiectorie, căutând echilibrul prin eliminarea laturilor negative.
În legendă urmează pactul omului sfânt cu lupul sau tâlharul – etapă prin care se întâmplă minunea, arătând puterea lui Dumnezeu care restabilește armonia.
Scopul final al acestui proces de trezire și auto-curățare este Sfințirea, iar răsplata care vine din totalitatea eului „îmblânzit” este o pace profundă. Astfel, cel care a trecut prin flăcările auto-cunoașterii devine o conștiință purificată și iluminată, capabilă să răspândească la rândul său pacea, iubirea și blândețea.
Într-un interviu de acum câțiva ani, Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureșan povestea despre bucuria copilăriei sale, la 6–7 ani, de a „cădelnița”, imitând gesturile preotului din biserica satului. Își confecționase o mică tămâietoare dintr-o cutie de conservă găurită, în care punea rășină de brad adunată din pădurea maramureșeană — pădure pe care o simțea drept adevărata lui biserică.
Încă de atunci, în adâncul inimii sale, se clădea temelia unei chemări ce avea să devină o istorie a credinței, pe care noi toți o mărturisim astăzi.
Păstor înțelept și echilibrat al întregii Biserici Greco-Catolice din România, Cardinalul Lucian Mureșan a lăsat o amprentă luminoasă și asupra bisericii noastre cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În 2011, prin grija Preasfințitului Mihai Frățilă, a fost ridicată Sala Aftenie. După paisprezece ani, în 2025, elemente din fațada sălii și placa memorială a Fericitului Vasile Aftenie au fost restaurate prin osteneala Părintelui Cristian Ioanette, Administrator Parohial.
Atunci, în 2011, Cardinalul Lucian Mureșan — purtând de această dată o cădelniță aurită și stropind cu apă sfințită — a binecuvântat lucrarea și placa memorială a Preafericitului Aftenie, spre folosința îndelungată a credincioșilor.
Păstrăm în inimile noastre pilda Preafericitului Cardinal, rugându-ne ca urmașul său să fie la fel de binecuvântat în credință, spre binele Bisericii și al neamului românesc.
Comemorarea Cardinalului Iuliu Hossu, personalitate emblematică a istoriei moderne a României, a fost inaugurată printr-o gală de excepție, organizată de Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” din București, sub coordonarea Preasfințitului Mihai Frățilă. Evenimentul s-a desfășurat în data de 26 mai, în somptuoasa sală a Ateneului Român, reunind credincioși din capitală și din întreaga țară, într-un gest colectiv de recunoaștere și reflecție spirituală.
Într-un cadru solemn și articulat estetic, participanții au fost introduși, printr-o construcție artistică elaborată, în semnificațiile profunde ale demersului istoric asumat de Cardinalul Iuliu Hossu și de Biserica Română Unită în contextul Marii Uniri de la 1918 — o contribuție marginalizată vreme îndelungată în discursul istoriografic oficial.
Prezentarea a fost încredințată jurnalistului cultural Marius Constantinescu, al cărui discurs, echilibrat între rigoarea istorică și sensibilitatea expresivă, a oferit o perspectivă nuanțată asupra dimensiunii istorico-ecleziastice a primei demnități cardinalice din România. Documentarul dedicat celor 55 de ani de la trecerea în eternitate a Cardinalului, a adâncit atmosfera de reculegere și reverență.
Excelența Sa, Nunțiul Apostolic în România, Arhiepiscopul Giampiero Gloder, a evidențiat semnificația profundă a comemorării atât pentru Biserica de la Roma, cât și pentru poporul român. Secretarul de Stat pentru Culte, domnul Ciprian Vasile Olinici, a oferit o perspectivă dinamică și clară asupra temei, iar Preasfințitul Mihai Frățilă a adus reflecții de adâncime teologică și spirituală.
Seara s-a încheiat cu un concert simfonic de o calitate excepțională, în care lucrările lui Enescu, Beethoven și Vivaldi – interpretate de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” sub conducerea dirijorului Constantin Adrian Grigore – au transformat sala într-un spațiu al meditației asupra destinului național și spiritual. Astfel, s-a conturat limpede faptul că, în acel moment istoric decisiv din 1 decembrie 1918, existența Cardinalului Iuliu Hossu s-a identificat, în mod organic, cu idealul de unitate al națiunii române.
Simfonia a V-a de Beethoven – ecou muzical al destinului Fericitului Iuliu Hossu
În seara solemnă a Galei din 26 mai 2025, interpretarea Simfoniei a V-a de Ludwig van Beethoven a reverberat nu doar în sala de concert, ci și în adâncul memoriei colective, părând a deveni, într-un mod aproape transcendent, trupul și sufletul istoriei neamului nostru și al vieții Fericitului Iuliu Hossu.
Măreția destinului acestui cardinal – personalitate cu valoare arhetipală în conștiința națională – se revelează în desfășurarea amplă și dramatică a acestei compoziții. Orchestra, în toată complexitatea sa, clădește un imperiu sonor, care culminează apoteotic sub ritmurile precise ale percuției, în consonanță cu vibrația intensă a viorilor și cu suflul strălucitor al trompetelor. Este, simbolic, o dublă „semnătură”: victoria Unirii românilor și biruința lăuntrică a unei conștiințe martirice, fidelă până la capăt, idealurilor sale.
În suferințele detenției și ale domiciliului forțat, seara, când mintea sa se desprindea de realul imediat prin rugăciune, sufletul Fericitului Hossu atinge o stare de recunoștință profundă pentru abundența de până atunci din viața sa – o trăire care poate fi asociată cu fluviul sonor al viorilor. Din această stare se naște o iubire pură, necondiționată, inclusiv față de cei care l-au oprimat, redată în muzică prin alămurile care susțin teme prelungi și prin vocea eterică a flautului.
Acceptând cu o răbdare desăvârșită locurile de mizerie în care a fost închis, își păstrează echilibrul interior în mijlocul haosului exterior, cu nădejdea neclintită că Biserica sa va fi, în cele din urmă, salvată.
Ascultând cu atenție mișcările subtile ale orchestrei, percepem în duetul delicat al flautului și fagotului, traseul sufletesc al acestei acceptări luminate – o pace interioară ce aureolează chipul slăbit al martirului, în timp ce întregul ansamblu instrumental participă la zugrăvirea unei imagini aproape iconice de sfințenie.
Potrivit specialiștilor muzicii, tema de deschidere – alcătuită din patru note (scurt‑scurt‑scurt‑lung, celebrul ta-ta-ta-taaa) – este considerată cel mai cunoscut motiv din muzica clasică, numit adesea fate motif („soarta bate la ușă”). Este prezentată inițial de mânuitorii arcușului și suflătorii la instrumente din alamă, în unison cu timpanul, generând o senzație pregnantă de urgență și destin implacabil. Viorile I și II, violele, violoncelele și contrabașii – oferă o bază ritmică și tematică solidă, în timp ce suflătorii în instrumentele din lemn și alamă alternează replici ce conferă dinamism și contrast. Timpanii marchează decisiv momentele de maximă tensiune.
Acest motiv se reiterează obsesiv de-a lungul simfoniei, devenind elementul unificator al întregii construcții muzicale. Pe linia ascendentă a țesăturii armonice, ne putem imagina efortul istoric al românilor pentru unitate, precum și rolul esențial jucat de Biserica Greco-Catolică, reprezentată exemplar de Iuliu Hossu, în desăvârșirea Marii Uniri.
Pasajele lirice, așa cum remarcă muzicologii, sunt atribuite în special viorilor și violoncelelor, în timp ce alternanța dintre coarde și instrumentele de suflat – mai ales alamă – generează contraste dramatice. Variațiile tematice sunt introduse cu rafinament de oboi și fagot, iar trompetele și cornii adaugă accente de triumf. Tema misterioasă, enunțată de contrabași și violoncele, continuată de intervenția cornilor, contribuie la conturarea unei atmosfere de neliniște existențială.
Textura muzicală este în general omofonică, adică domină o singură linie melodică principală, în jurul căreia gravitează structuri armonice și răspunsuri instrumentale; pentru noi, aceasta evocă subtil chemarea și răspunsul unei comunități în comuniune spirituală.
Finalul, în do major, aduce o încheiere grandioasă, ilustrând satisfacția profundă pentru o misiune împlinită – imagine sonoră a victoriei și a luminii ce răzbat din întuneric. Explozia de energie pozitivă generată de trompete și corni, susținute de timpani și întregul ansamblu de coarde, creează o intensă emoție solemnă. Este vocea biruinței interioare, a spiritului care nu a fost înfrânt.
Comunicarea muzicală atinge aici un nivel de tensiune emoțională remarcabil. Audiția acestei simfonii, în contextul omagial dedicat Fericitului Iuliu Hossu, în prezența unei asistențe profund atașate de valorile Bisericii, a prilejuit o experiență interioară deosebită – o călătorie sonoră și sufletească, ce pornește din tonalitatea minoră a luptei și ajunge, în do major, la triumful binelui, al adevărului și al credinței. Dramatismul și forța expresivă a capodoperei beethoveniene au imprimat în memoria noastră afectivă un ideal uman demn de urmat – cel al unui om a cărui credință a învins istoria.
Forța Destinului – un ecou muzical al istoriei
Spre deosebire de celebra Simfonie a V-a de Ludwig van Beethoven, opera Forța destinului, a lui Giuseppe Verdi propune, prin libretul său, un subiect romantic, profund uman – o poveste despre dragoste, neînțelegeri și răzbunare, în care emoțiile se împletesc într-o furtună pasională, cu un deznodământ tragic.
În seara solemnă a Galei din 26 mai 2025, uvertura acestei opere, cu forța unei compoziții de sine stătătoare, a reușit să ne hrănească imaginația, conducându-ne spontan într-o stare de visare care a însoțit sugestiv firul istoric al anului 1918 – drumul poporului român către un destin implacabil, unit în ideal și voință.
Partida de alămuri – corni, trompete și trombon – introduce o temă solemnă prin repetarea de trei ori, fortissimo, a aceleiași note MI minor. Aceste accente sonore, parcă niște bătăi în ușa istoriei, pot fi interpretate ca o chemare ritualică a destinului românesc – un moment de cotitură, o invocație a devenirii naționale. Viorile, printr-o mișcare energică de arcuș, într-un crescendo allegro, exprimă durerea și tensiunea nașterii unei națiuni unite. Linia melodică revine obsesiv la nota MI minor, ca o ancoră tonală a destinului.
Instrumentele cu coarde se unesc într-un flux sonor comun, asemenea apelor repezi de munte, amplificate de strigătele trompetelor care revin cu insistență. Tema muzicală se dezvoltă în registrul superior, creând o senzație de avânt și speranță.
În secvențele următoare, toate aceste instrumente – de la violoncel la vioară – contribuie la o imagine sonoră care evocă febra pregătirilor pentru Marea Unire și implicarea entuziastă a delegaților din toate provinciile istorice.
În această construcție sonoră, se simte parcă unisonul simbolic dintre Biserica Unită cu Roma și Biserica Ortodoxă. Glasul oboiului și al flautului – instrumente din lemn, cu timbru cald și liric – acompaniate delicat de coarde, par să transpună muzical îmbrățișarea istorică a tuturor românilor, în semn de pecetluire a Unirii.
Refrenul destinului – cele trei chemări stridente ale alămurilor – revine, reamintindu-ne că istoria nu este lipsită de neliniști. Clarinetul, cu timbrul său blând, devine un oftat de ușurare, o respirație adâncă în pragul împlinirii idealului, iar viorile, în legato, amplifică acest moment de înălțare.
Dar din umbră, alămurile, din nou, avertizează: greutățile nu s-au sfârșit, iar fuga de ele echivalează cu o renunțare la sine. În acel moment istoric de grație, toate circumstanțele favorabile Unirii par să fi revelat însăși esența eului românesc, cu toată forța și noblețea sa.
Destinul se clădea sub ochii tuturor. Trebuia să ne salvăm pe noi înșine. O notă înaltă, suspendată, pare să întrebe: Ce va aduce viitorul? Iar un glas diafan, angelic, aduce o rază de speranță. Trompetele, flautul și harpa, într-un ritm alert, „vorbesc” despre ultimele pregătiri. Actul Unirii e iminent.
La Alba Iulia, unde flutură drapelele – imagine sonoră sugerată de combinația instrumentelor de suflat și coarde – totul trebuie să se împlinească. Linia melodică ne ajută să intuim triumful. Viorile, cu o tonalitate înălțătoare și o pulsație rapidă, par să pecetluiască Unirea. Trompetele, susținute de flautul luminos, par să transmită mesajul: Aveți încredere! Sperați!
Întreg ansamblul instrumental construiește o linie muzicală ascendentă, aproape triumfală. Apoi, o scurtă repliere a viorilor și a celorlalte coarde ne duce cu gândul la formalitățile legale ce trebuiau îndeplinite pentru a proclama oficial existența unei națiuni române unite. Intrarea graduală a instrumentelor generează o vibrație intensă, coerentă, ce devine o veritabilă explozie de energie sonoră.
Finalul uverturii este apoteotic – o celebrare sonoră a destinului împlinit. Fiecare instrument contribuie la conturarea acestei imagini sonore colective, ce reflectă simbolic „graficul” Unirii – o povară glorioasă așezată, la începutul secolului XX, pe umerii viguroși ai Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică. O Biserică ce s-a identificat profund cu misiunea și destinul cardinalului Iuliu Hossu.
În general, suntem mulțumiți când enunțăm clar, cu voce tare sau în scris, ceea ce avem limpede în minte, ceea ce este bine conceput.
În rest, vorbim, tăcem, iar vorbim; sau, vorbim – nu tăcem și iar vorbim.
Vorbirea articulată este capacitatea de a emite sunete clare și organizate care formează cuvinte și propoziții cu sens; această capacitate se câștigă prin educare, într-un lung proces de învățare față de care ne comportăm ca și cum ar fi definitiv și pentru totdeauna. Considerăm vorbirea noastră articulată, un izvor nesecat de cuvinte enunțate uneori cu respect, alteori, la întâmplare, fără suport logic ori emoțional. Exprimăm gânduri la vedere, gânduri ascunse, sentimente autentice sau inventate; jonglăm cu rostirea cuvintelor așa cum ne place, făcând chiar promisiuni pe care nu le respectăm.
Dar, ca să ne fie spre sănătatea minții și a sufletului, trebuie să folosim vorbirea articulată ca să ne reprezinte ființa lăuntrică, autentică și armonioasă. De aceea vorbirea trebuie să fie un veșmânt zilnic de sărbătoare. Și pentru aceasta, trebuie să o îngrijim, să o îmbogățim cu cuvinte și expresii alese, demne de o ființă ce caută continuu să crească, să se împlinească.
Îmi este mereu prezent în minte că un gând nerostit poate deveni chiar o povară iar o emoție nespusă poate crește până la durere. Știu că vorbirea nu este doar un instrument al comunicării ; poate fi o formă de vindecare, de afirmare a propriei identități etc.; că ea aduce claritate în haosul interior, alinare în suferință, curaj în nesiguranță. Și pentru toate aceste virtuți ale comunicării care ne vin de la Dumnezeu, ar trebui să fim fericiți.
Da, fericiți ar trebui să fimși când ne reușește o construcție aleasă de cuvinte într-o comunicare cu cineva drag. Fericiți ar trebui să fim și când putem exprima chiar în puține cuvinte, multul pe care îl simțim. Fericiți ar trebui să fim, desigur, când găsim cuvintele potrivite pentru exprimarea unui gând profund. Fericiți ar trebui să fim dacă alegem să răspundem pe WhatsApp în cuvinte, nu doar cu emoticoane pentru a economisi timp. Fericiți ar trebui să fim când alegem să folosim emoticoane doar pentru a pecetlui ceea ce am exprimat deja prin cuvinte bine însăilate într-o urare, într-o apreciere, într-o binecuvântare, într-o reciprocitate de idei. Fericiți ar trebui să fim dacă putem pronunța și scrie – în modul cel mai firesc – cuvinte calde ce pot tămădui răni. Fericiți ar trebui să fim când putem îmbogăți cu un zâmbet, iertarea pe care o dăm celuilalt, prin cuvinte, uneori prea puține. Nu în ultimul rând, fericiți ar trebui să fim când avem curajul să recunoaștem că am greșit. Fericiți ar trebui să fim când semenii noștri simt – printr-o vorbă spusă de noi cu autenticitate – că ne apropiem de sufletul lor.
Dar, mai ales ar trebui să fim fericiți când, răniți de cuvintele aspre sau reci ale celorlalți, putem tăcea îndelung, ținând zăvorâte în noi, cuvintele în clocot, nepotrivite, ce i-ar putea răni.
Când vom conștientiza că vorbirea noastră articulată este una dintre cele mai profundeși valoroase daruri date nouă?
DOAR când ne lipsește, când, printr-o împrejurare nefericită, rămânem fără grai sau fără graiul articulat de dinainte. Căci atunci nu mai putem da înfățișare exterioară lumii noastre interioare. Nici sentimente, nici rugăminți, nici chiar rugăciuni nu mai putem exprima; atunci nu mai putem spune „mi-e dor”, te îmbrățișez cu drag”, „mă tem”, „regret”, „iartă-mă” ori „mulțumesc” sau simplu – „ne auzim” ori „vorbim”.
Toate acestea le-am redescoperit în preajma unei bolnave care, în urma unui accident vascular cerebral și-a pierdut graiul pentru mai multe zile ce au părut o veșnicie.
Aceasta pacientă de vârstă mijlocie – inițial aproape în comă, odinioară vorbitoare a trei limbi (maghiară, română și italiană) – și-a regăsit graiul printr-un tratament medical de specialitate; doar că, în spusele ei, continuă să se suprapună registrele lingvistice. Izvorul cuvintelor sale, aproape secătuit, nu furnizează decât înlănțuiri cu câteva vorbe distincte și restul, într-o țesătură cu înțelesuri de nerecunoscut. Câteva litere a căror articulare s-a pierdut, nu mai sunt asociate cu sunetele corecte de odinioară; ele sunt absente din structura cuvintelor ce iau o înfățișare sonoră stranie. În mintea ei, poate că acel cuvânt sunăbine, chiar cu semnificația corectă, cu care ea îl investește și pe care mimica ei o dezvăluie, dar care se rătăcește pe lungul itinerar de la creier la gură și corzile sale vocale.
Din credința zidită în însăși ființa ei, prin lupta de una singură cu viața ca să și crească unica fiică, bolnavei i-a rămas doar un refren sonor – „la Dumnezeu” sau „de la Dumnezeu” – refren ce împodobește în mare proporție enunțurile sale neinteligibile.
Mușuroiul de cuvinte presărate cu acest „refren” se rostogolește din străfundul sufletului ei, izbucnind ca o lavă incandescentă ce arde sufletele celor din jur. Ies la suprafață, spontan, succesiv, cuvinte în 2 limbi, cuvinte-pereche, cu același sens; pacienta te vede că o asculți cu mimica celui ce vrea sa pătrundă și să absoarbă o coerență parțială din vorbirea ei, iar ea te întreabă: „ai înțeles?” Și, ca să o încurajezi să continue exercițiul vorbirii, îi răspunzi cu plânsul înăbușit: „da, am înțeles”.
În dorința ei – ca odinioară – de a-și spune gândurile nestăvilite, răzbat sunete discordante acolo unde literele nu mai sunt corect articulate. O împletitură încâlcită de cuvinte se arată la lumina zilei din întunericul ce pare că adăpostește gânduri și dorințe cu mult mai limpezi decât ne poate ea comunica.
În limba maternă, ea articulează cu timiditate, de parcă ar fi o limbă străină. Adesea, ceea ce încearcă să pronunțe, nu se corelează cu ceea ce aude, deși vede mișcarea buzelor; iar altă dată, reușește să enunțe chiar o frază întreagă, cu intonație interogativă sau exclamativă.
În centrul medical din Italia unde fac tratamente de specialitate pentru recuperare neurologică (pentru concentrarea atenției, pentru asocierea imaginilor cu sonoritatea denumirii obiectelor și altele) se lucrează la recuperarea comunicării în limba italiană. Dându-mi seama – în urma unei încercări de a comunica la telefon cu ea, că acolo, limba maternă – maghiara și limba paternă – româna nu pot fi exersate și deci nici recuperate, am decis aproape spontan, să iau primul avion și să mă implic cu priceperea mea de profesoară de limbă străină, să o ajut; în cele câteva zile, m-am și „instruit” mai mult intuitiv – asistând la câteva ședințe ale ei cu specialiștii – urmând să îi fiu de folos ulterior, chiar de la distanță.
M-am întrebat: Unde este Alina, omul de odinioară? Spre bucuria mea, am constatat că înlăuntrul ei omenesc a rămas neschimbat: are aceeași generozitate de mamă ce dăruiește; se apropie sau se îndepărtează de semenii săi, după cum își percepe bătăile inimii. În ultimele zile, Alina nu a mai plâns deloc; într-o după masă – pentru prima dată în două luni – s-a apropiat de pianul din holul clădirii, a deschis capacul claviaturii și s-a concentrat pe formarea de acorduri, plimbându-și degetele cu delicatețe fără teamă, deși niciodată nu a învățat pianul; inconștientul îi dicta să le armonizeze de parcă era supravegheată de însuși tatăl ei, odinioară un instrumentist (chitarist) valoros din orchestrele de jazz clujene; într-un alt episod, Alina a schițat un dans popular din tinerețe, punându-și mâinile pe șolduri, fredonând o melodie ritmată, chiar pe holurile centrului de recuperare; își exprima în bucurie – parcă trezirea la viață – simțind că este iubită necondiționat așa cum este ea acum.
La plecarea din acest așezământ de recuperare, Alina a luat cu sine încrederea tuturor că va câștiga bătălia cumplită de reîntoarcere la o vorbire articulată în cele trei limbi. Poate ca să-mi răsplătească oboseala călătoriei, mi-a cuprins mâna dreaptă în mâinile ei, mi-a mângâiat-o îndelung și, după o tăcere plină de semnificații, mi-a spus, pe un ton matern, protector, cu un glas limpede, plin de afecțiune și bine articulat: Tu sei la mia Bamba (bambina) (Ești copilița mea).
„Astăzi și în zilele ce vor urma, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare – cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea”
(Fericitul Episcop Ioan Suciu).
Expoziția foto-documentară de la Biblioteca Academiei, deschisă în 28 mai 2025, dedicată Fericiților Episcopi Martiri Greco-Catolici – Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu – mi-a adus în prim planul minții și al sufletului, conceptul de loialitate.
În stilul meu de lucru, arunc o scurtă privire în DEX ca să surprind și prin sinonime, complemente adjectivale, conotațiile cele mai subtile ale acestui concept. Loialitate este un substantiv derivat cu sufix din adjectivul loial+ itate(sufix).
Este o virtute, valoare sau calitate umană care implică respectarea anumitor norme morale, care își îndeplinește cu cinste obligațiile asumate, devotament, atașament puternic și o susținere neclintită față de o persoană, un grup, față de o idee.
Conotațiile implicite de cinste și statornicieîn atașament formând esența însăși a loialității, impun ca adjectivul loial să nu poată suporta grade de comparație. Așa cum nu poți fi foarte cinstit sau mai puțin cinstit, pentru că – ori ești, ori nu ești cinstit – tot astfel ești sau nu ești loialunei persoane, unui crez, unei Biserici.
Loialitatea față de credință este calitatea supremă și primordială a vieții Episcopilor Martiri, dovedită mai ales în regimul comunist îndelung opresiv iar, esența rugăciunii lor este închegată în invocația Fericitului Episcop Alexandru Rusu: Doamne, Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco – Catolice!
Texte, fotografii, documente rare, obiecte personale au umplut sala de expoziții și acestea, ar putea fi prea puține dovezi ca să-l cutremure pe un vizitator întâmplător. Dar, cum mulți dintre noi au avut părinți sau rude în suferință din cauza crezului lor religios, avem unitatea de măsură bine întipărită în memorie pentru ca o lacrimă tăcută să rămână pe veci în sufletul nostru.
Expoziția itinerantă organizată de Muzeul Județean Satu-Mare, deschisă și argumentată de reprezentanți ai Bibliotecii Academiei Române și ai Muzeului, a fost întâmpinată de cuvintele de mulțumire și aprecieri deosebite ale Episcopului nostru de București, Mihai Frățilă în fața unei asistențe numeroase, dornică să participe la un eveniment atât de select.
O pictură a artistei Elisabeta Talpoș – „Fericiții Episcopi Martiri” – a fost oferită Episcopiei noastre iar un album select îngrijit și frumos tipărit, pregătit de Muzeul județean de Artă din Satu Mare, a făcut alegerea rapidă a publicului.
Cu deplină venerație față de modelul unic de sacrificiu pentru neam și credință, cerem – prin ruga de fiecare zi din biserica noastră către Sfinții Episcopi Martiri – harurile de care avem nevoie, să putem trăi creștinește după învățătura Bisericii noastre.
…este deviza de excepție pe care Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a rostit-o și care i-a servit drept reper în misiunea sacră asumată până la sacrificiu.
Fidel Romei cu care Biserica noastră greco-catolică a rămas Unită, Iuliu Hossu a fost răsplătit pentru sfințenia și curajul său, cu recunoașterea de către Papa Paul al VI-lea, prin titlu de Cardinal „in pectore” (în secret) informație făcută publică postum, și beatificat în 2019 la Blaj, alături de ceilalți șase Episcopi greco-catolici martiri.
Personalitate unică, de vârf, a istoriei moderne a României, Cardinalul a fost comemorat în Conferința organizată de Episcopia Greco – Catolică de București, împreună cu Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.
În 28 mai a.c., în amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române, Conferința comemorativă dedicată lui Iuliu Hossu, la 55 de ani de la plecarea lui dintre pământeni, a fost deschisă de cuvântul Preasfințitului Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Greco – Catolice, continuând ca o veritabilă sesiune de comunicări științifice susținute de cadre didactice și cercetători de la prestigioase institute și instituții științifice din țară, de rangul cel mai înalt.
Numeroase informații inedite pe cinci teme, s-au organizat, prin complementaritatea lor, într-o imagine complexă și detaliată a personalității patriotului cardinal.
A fost evocat contextul european al relațiilor cu Sfântul Scaun, cu substanțială referire la România. S-a subliniat rolul Episcopului Iuliu Hossu, în crearea Marii Uniri. Nu a lipsit evocarea momentelor de referință din activitatea pastorală și publică a Episcopului între 1920 și 1945. O evidențiere particulară s-a făcut momentului desființării Bisericii noastre, insistându-se pe prezența Cardinalului în acest context. Prelegerea privitoare la represiunile sistemului comunist împotriva lui Iuliu Hossu între 1948-1970 a primit adeziunea plină de emoție a publicului asistent.
Informațiile îmbogățitoare scoase la lumină și oferite nouă din ungherele arhivelor, ne-au făcut să inspirăm din aerul plin de speranță al momentului Unirii de la 1918, când Iuliu Hossu, în calitate de delegat oficial, a citit Rezoluția Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în fața celor peste 100.000 de români. Cu suferința și cu durerile marelui patriot, a empatizat publicul asistent când s-a vorbit de vremea detenției și a domiciliului forțat ale cardinalului, pentru refuzul de a trece la ortodoxie.
Valoarea morală și spirituală excepțională a Cardinalului Iuliu Hossu ar trebui să fie o oglindă care, arătându-ne trecutul, să ne întărească în credința pentru păstrarea unității între națiune și Biserica noastră.
Fericiți cei ce lucrează pentru Unirea neamului ! un crez imperativ pe care Biserica noastră Greco – Catolică continuă să-l cultive, un crez căruia să ne dedicăm prin comunitățile din parohiile noastre, aducându-l mai aproape pe cel de lângă noi.
…ne oferă prilejul să rememorăm cu o reverență pioasă, rolul esențial al Bisericii Unite cu Roma, în întregirea la „scară mare” a țării și a neamului, prin împlinirea Marii Uniri.
Deopotrivă, ne oferă prilejul să realizăm, chiar dacă la „scară mică”, unirea noastră, a credincioșilor greco-catolici de azi, în rugăciune și acțiune. Să dezvăluim potențialul moștenit, latent, nemanifestat până acum, rămas camuflat de rămășițe ale opresiunii de odinioară. În amintirea părinților, moșilor și strămoșilor noștri, să onorăm Biserica, cu prezența noastră!
Reuniunea Mariană și-a desfășurat lucrările însoțite de rugăciuni, în zilele de 26, 27 și 28 mai 2025.
Delegațiile din Blaj, Lugoj, Cluj, Satu-Mare, Maramureș și București, au fost întâmpinate de Părintele capelan Cristian Dorin Ioanette. În cuvinte bine alese, Părintele a exprimat gânduri calde, pline de ospitalitate, zidite în jurul dominantelor:
„Iată slujitoarea Domnului!”
„Când… răul dă năvală, nu-I totuna (Domnului) în preajma cui stăm!” pe care le-a întregit mai apoi cu cuvintele memorabileale cardinalului Iuliu Hossu: „Credința noastră este viața noastră.”
Ziua de 27 mai a fost dedicată în principal, dezbaterilor în spațiile oferite de Mănăstirea Părinților Carmelitani desculți de la Snagov.
Programul de rugăciune și meditație a culminat în ziua de 28 mai, la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu și mai apoi, cu reculegerea prin rugăciune, cântec sau tăcere, rând pe rând, la mormântul lui Corneliu Coposu, a Fericitului Ion Bălan și a Fericitului Vasile Aftenie din cimitirul Bellu Catolic. Poezii dedicate acestora au fost citite de Pr. Dăneț.
Întâlnirea membrilor din Uniunea Mariană s-a încheiat în frumoasa noastră biserică ce a vorbit musafirilor, nu numai prin fresca cupolei cu o amprentă original românească, ci și, din nou, prin glasul de bun povestitor al Părintelui Constantin Oltean despre istoria bisericii, prin glasul de bun interpret de poezie al Părintelui-musafir Ioan Marcel Dăneț și prin glasul mult hotărât al Părintelui capelan Cristian Ioanette. Apoi, în Sala „Vasile Aftenie”, în sunetul imperativ al cântecului „Unde-i iubire, acolo e Dumnezeu!” ne-am unit într-un cerc promițător să fie fără fisuri, fără sincope; ne-am dezvăluit bucuria de a fi împreună, uniți prin aceeași credință.
În chip de concluzii, să ne însușim îndemnul Pr. Cristian Ioanette, rostit la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu:
„Pe umerii strămoșilor noștri s-a clădit Biserica noastră, credința noastră; de aceea ne rămâne sarcina să fim, dacă nu apostoli, măcar mărturisitori de credință; este un lucru foarte important; în felul acesta, putem dovedi și apartenența noastră la istoria, patrimoniul, cultura și spiritualitatea poporului român. Altfel, totul se șterge, pentru că pentru generațiile care vin, dacă nu există cine să le spună: – Dragul meu sau draga mea, s-a întâmplat asta, asta, asta și asta –Adio! suntem șterși din istorie! Să nu uităm! Așadar, să nu ne fie frică, să avem curajul să-l mărturisim pe Isus Cristos prin Biserica noastră Greco-catolică!”
Omagiul cel mai firesc și mai prețios pe care îl putem aduce părinților noștri, este să ne însușim învățăturile pe care ei ni le-au dat sau ni le dau prin exemplul lor, prin comportamentul lor sau, în mod explicit, prin cuvinte.
De la Tatăl meu, am învățat: în cazul unui eșec:
Să nu ne supăram pe ceilalți.
Pe noi înșine, să ne certăm cu moderație, ca să ne rămână suficientă sămânță de energie și voință, să reintrăm în luptă.
Să descifrăm și să analizăm singuri sau cu ajutor de la ceilalți, minusurile noastre care ne-au condus la eșec.
Să nu ne jenăm să cerem ajutor, că să ne limpezim cauza sau cauzele eșecului.
În funcție de context, să cercetăm, să învățăm sau/și să exersăm mai mult
Apoi, mai stăpâni pe noi, să intrăm cu mai mult curaj, în competiție.
Dacă e nevoie, s-o luăm de la început.
Un exemplu :
După ce am căzut la examenul practic de șofat, am urmat pașii enumerați. Și, la a doua încercare, am reușit în condiții foarte bune. „Colega” de examen a făcut totul pe dos: a acuzat examinatorul de nereușita ei, fără să o intereseze cauzele pentru care „a picat” testul; iar, la repetarea examenului, frâna de mână trasă, i-a ratat permisul pentru a doua oară.
Părinții mei, oameni simpli, de rând, au fost, pentru mine, cei mai iscusiți și valoroși înțelepți; bogăția lor a fost familia cu 4 copii, nu reperele materiale.
Mulțumim, părinți iubiți și mereu lângă noi, copiii !
Biserica noastră greco-catolică din București, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este îmbrățișată de o grădină în care, la vremea Sfintelor Paști, înflorește liliacul alb. Unul mai viguros, și-a înălțat coroana într-atât, încât să poată revărsa peste noi sclipiri și parfum din minusculele petale. Celălalt, mai firav, la fiecare adiere de vânt bate cu cele câteva ramuri înflorite în fereastra îngustă și înaltă a stranei din stânga bisericii, culegând priviri furișe ale cântăreților grupați în strana din dreapta.
În timp, în fiecare lăcaș bisericesc se statornicesc obiceiuri în care comunitatea se implică și distribuie acțiuni (misiuni) de amploare mai mică sau mai mare, toate încărcate cu semnificație maximă, pentru cei care o descifrează. De împodobirea bisericii noastre cu flori pentru Sfintele Paști 2025, am văzut-o ocupându-se pe Simona Nicoară, colega noastră de la cor.
Mai întâi, nelipsitul buchet miniatural de trandafiri albi, ce par să se închine icoanei Adormirea Maicii Domnului, așezată în naosul bisericii.
Apoi, buchetul generos de crini albi imperiali așezați la picioarele Maicii Domnului cu Pruncul în brațe – pictura de pe catapeteasmă, în dreapta Ușii Împărătești. Cupele florilor par să-și fi împrumutat albul din virtuțile unice ale Fecioarei Maria, cuprinzând parcă toate rugăciunile pe care i le adresăm și cântecele pe care i le închinăm.
În stânga Ușii Împărătești, mulțimea bobocilor din buchetul de crini albi imperiali stau gata să înflorească și să răspândească – prin tăria parfumului lor – învățătura unică dar universală descinsă din cartea pe care ne-o arată Iisus Învățătorul, din icoana pictată pe catapeteasmă.
Privind cu afecțiune cele două buchete de crini albi, simbol al regalității, resimțim toți împreună o emoție profundă, dincolo de mesajele unice și distincte pe care fiecare le acceptă, după chemarea lui.
Prin mâna destoinică a Simonei, îndrumată de gustul său estetic și de sensibilitatea sa pentru frumos, au fost împodobite tot cu flori albe lumânările folosite la Înviere și în Săptămâna Luminată.
În noaptea Învierii, Părintele Cristian Ioanette ne-a chemat pe toți în jurul său și cu generozitate, ne-a ajutat pe fiecare să luăm lumină de la acest sfeșnic împodobit cu orhidee albă, una dintre cele mai frumoase și elegante flori din lume.
La rândul său, Părintele Constantin Oltean ne dă binecuvântare ori de câte ori slujește în Săptămâna Luminată, purtând aceeași lumină înfrumusețată de orhideea albă.
În albul liliacului, al trandafirilor, al crinilor imperiali, în albul orhideelor ce împodobesc biserica noastră, resimțim perfecțiunea spre care tindem fiecare prin efortul nostru, acea dorință de a răspândi în jur, stimă, prietenie și dragoste. Albul Florilor Învierii ne întipărește lumină și ne sădește sentimente de noblețe și puritate izvorâte din însăși esența regalității Fecioarei Maria și a Fiului său Iisus Hristos.
Albul nu este culoare!
Pictorul Constantin Dipșe ne spunea că albul nu este culoare, iar Sărbătoarea Sfintelor Paști din 2025, ne-a convins, o dată în plus, că pictorul are deplină dreptate. În tabloul Amintiri din copilărie, pictorul Constantin Dipșe folosește lumina strălucitoare a albului ca să zugrăvească chiar și truda zilnică a țăranului împovărat de griji și osteneală dar care îngenunchează în rugăciuni închinate Fecioarei Maria și Fiului său Răstignit și apoi, Înviat.
Ținută în întuneric și ferecată cu lacăte de regimul comunist, biserica greco-catolică din București „Adormirea Maicii Domnului” din strada Acvila/Sirenelor și-a redeschis porțile după 1990. Rugăciunile preoților care au slujit, dimpreună cu enoriașii – cei mai mulți, ardeleni, refugiați sau locuitori aici prin voia Domnului, au încălzit acest lăcaș mult răbdător și așteptător. Sfeșnicele și candelabrele s-au reaprins și lumina lor însoțește Liturghia de fiecare zi, precedată de rostirea Rozariului închinat Maicii Domnului, obicei statornicit prin râvna și stăruința părintelui Constantin Oltean. Dar, de câteva zile, biserica noastră a primit o „mantie luminoasă” pentru timp de noapte – mai multe reflectoare exterioare stârnesc netezimea zidurilor albe ale lăcașului cu arhitectură simplă și totuși zveltă, invitând gândul să se înalțe către Cer. Aici, la biserică, alergăm să scăpăm de griji și îngrijorări, aici, prin rugăciune, cerem harul de care avem nevoie. Mulțumim, Părinte Cristian Ioanette -– recent păstor al nostru – pentru „veșmântul” nou , „mantia luminoasă” cu care se împodobește biserica noastră prin grija dumneavoastră, pregătindu-se de Sfintele Paști în anul 2025.
