La 81 de ani împliniți pe 11 august 2024, îți doresc sa ai aceeași energie și sănătate încă mult timp de acum încolo!
Că inteligență și chip frumos ți-a dat Dumnezeu. 🙂
Fiul tău, Ionuț
La mulți ani, Mamă Dragă!
Schiță de portret: Generalul Ion Bunoaica – dr. în științe militare
Interviu cu Dana Bunoaica, fiica lui Ion Bunoaica, comandantul Jandarmeriei Române
între anii 1990 – 1995
– Cum ți-l amintești pe tatăl tău?
Este o întrebare și o cerință care mă emoționează. Sunt multe imagini pe care le am în memorie cu tata, iar din acestea încerc să sintetizez câteva, care să arate câteva trăsături care i-ar putea interesa și pe cititori: îmi amintesc de un om serios și totuși agreabil și abordabil în niște limite. Cu tatăl meu se discutau mai ales probleme importante, pentru că nu îi plăcea să piardă timpul cu nimicuri. Deși era într-adevăr foarte serios (dar asta nu înseamnă că îi lipsea simțul umorului), tata putea fi neașteptat de spontan în anumite lucruri drăgălașe: de exemplu îmi amintesc că odată, l-am vizitat la Băneasa la biroul lui și, ca să-mi facă o bucurie, a ieșit din birou zâmbind, acompaniat de doi câini. Îi plăceau animalele, mai ales de pisicile albe; am avut și una acasă.
Dar, cred că ultima imagine e legată de examenele de admitere la facultate; când m-am întors acasă, l-am găsit în sufragerie în fotoliu, foarte preocupat. Dădeam admitere la Jurnalism, opțiune pe care tata a validat-o, cumpărându-mi chiar o mașină de scris de ziua mea. A crezut în mine, a crezut că pot scrie, că pot crea ceva prin scris, că am un talent în acest sens pe care trebuie însă să îl hrănesc neîncetat cu exercițiu și studiu. În final, și este foarte trist, tatăl meu nu a mai aflat rezultatul examenului meu. Mai vreau să subliniez că tata era un om cu o fină intuiție a trăsăturilor celor din jur.
– Poți numi unul sau două repere spuse explicit sau sugerate de tatăl tău, care te ghidează în viață?
Tata nu mi-a spus că ar trebui să fiu într-un fel sau în altul, dar da, am învățat de la el, prin puterea exemplului: că ceea ce fac trebuie să fac bine. Am învățat că, dacă ești corect, viața își urmează cursul cu împliniri și chiar dezamăgiri din care trebuie să înveți să ieși ca să mergi mai departe. Să te menții activ pe cât mai multe planuri, să citești – de altfel, în casa din București aveam trei biblioteci – să cauți mereu noi momente și domenii în care, pe lângă satisfacția personală, să poți fi de folos și altora. În plus, am învățat că e bine, când ai posibilitatea, să fii generos cu cei din jur, să ajuți. Nu cred că exagerez spunând că el făcea toate astea.
– Ești mereu invitată să participi la Brașov, la festivitățile de ziua Jandarmeriei Rurale care coincid cu comemorarea tatălui tău, pe 1 septembrie. Cum este descris tatăl tău de colegii săi?
Am cunoscut mai mulți colegi ai tatălui meu când era în viață. Tata a fost comandant, o funcție cu o răspundere enormă. Acestea sunt exact împrejurările care arată calitățile profesionale și umane, în momente în care atâția alții depind de tine și la rândul lor munca voastră se reflectă asupra celor din jur, asupra societății. Pot spune că a fost un comandant admirat și regretat de cei care l-au cunoscut, de aceea ei se îngrijesc de păstrarea vie a memoriei lui. Reiterez că tata s-a născut într-un sat din Teleorman, dar fiind înzestrat cu o inteligență remarcabilă și cu dorința de acțiune, a avut înțelegerea faptului că Jandarmeria Română trebuie reînnoită și pentru asta a avut o contribuție esențială prin lucrarea sa „Jandarmeria Română – tradiții și perspective”. A fost dorința lui ca militar, pentru împlinirea căreia s-a dăruit din răsputeri, cu o dârzenie nelipsită de bunătate. La Academia de Poliție a fost conferențiar și pot spune că a pus bazele catedrei pentru jandarmii în formare. Desigur, pe lângă calitățile de comandant, aș spune că și capacitățile lui de comunicare, că era vorba de studenți sau de personalități politice au justificat din plin toate aceste funcții.
– Oficial, cum este evocată memoria lui?
Despre tata s-a scris în diverse articole de presă; este comemorat anual de Inspectoratul General al Jandarmeriei, de asemenea în satul natal unde s-a ridicat un monument în memoria lui, la Slobozia – Mândra, județul Teleorman. La Brașov, în curtea instituției are un bust realizat de sculptorul Vasile Prisăcaru. Toate acestea vorbesc de la sine: colegii săi țin în mod special la memoria unui comandant de mare anvergură, după cum ei înșiși spun, care a pus bazele instituției.
– Pe ce se pune accent în contextul menționării numelui lui ?
Cunosc mai mulți colegi ai tatălui meu, pe unii i-am cunoscut personal din timpul vieții lui, cu alții m-am regăsit mai târziu în diverse contexte. Toți au căzut de acord, vorbind despre tata, că a avut viziunea unui profesionist de prim rang. Se recunoaște și azi că a clintit status-quo-ul instituției prin personalitatea sa impunătoare, înzestrată cu inteligență și perspicacitate, cu o vastă cultură, cu puterea de a intui psihologia oamenilor. De aceea s-a bucurat în acțiunile sale, și de sprijinul acestora, și chiar a Ministrului de Interne din acea vreme, Doru Viorel Ursu.
– Luându-l pe tatăl tău drept model, ce anume te-a ghidat în viață?
Cred că seriozitatea și curajul. Și un fond constant de corectitudine.
– Noi, oamenii obișnuiți, ar trebui să îl vedem pe tatăl tău ca pe un reper de comportament în viață?
Da, pentru că sintetizând opiniile colegilor și ale cunoscuților lui, dar și analizând gândirea lui profesională, trebuie subliniat că a făcut lucruri deosebite; Chiar dacă în timpul vieții lui proiectul nu a fost finalizat în totalitate, el a trasat un parcurs de înnoire, atât de căutat la acel moment. Și toate acestea în contextul schimbător și dramatic al anilor ’90. Pot spune că tatăl meu, Gen. Ion Bunoaica a fost si rămâne un model de acțiune întreprinsă cu convingere. În plus, umanitatea lui , seriozitatea și tenacitatea, dublate de modestie sunt repere care ajută pe oricine să ocupe un loc mult respectat în breasla din care face parte.
Notă biografică:
Ion Bunoaica s-a născut la 22 iulie 1948 în comuna Slobozia-Mândra din județul Teleorman. A fost militar de carieră începându-și studiile la Sibiu la Școala de Ofițeri, după absolvirea liceului. A avut funcții militare semnificative înainte de a deveni, în 1990, comandantul trupelor de jandarmi de atunci. De exemplu a condus unități militare situate în 5 județe învecinate cu județul Timiș, în perioada 1983 – 1989. A avut un rol cheie în reînființarea Jandarmeriei Române în anii ’90 și a murit în 1995, într-un accident de elicopter foarte mediatizat la vremea aceea. Memoria sa este onorată an de an în unități de Jandarmerie din toată țara. În satul natal s-a ridicat un monument în amintirea lui. Cei doi copii ai săi – Adrian, cu studii de drept și Dana – traducător autorizat în limbile engleză și franceză – țin vie memoria unui părinte drag.
Link-uri articole despre Ion Bunoaica:
TEODOR BOȘCA la 102 ani
5 februarie 1922 – 3 octombrie 1987
Cimitirul Central din Cluj-Napoca, Parcela F nr 121/1
Pentru un discipol loial, un mentor trăiește și dincolo de mărăcinii ce îi sufocă mormântul.
(extras din vol. Shakespeare SONETE În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentare grafică şi ilustraţii Emil Chendea Ed. Dacia Cluj 1974)
Extras din Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor – Ed. Dacia – Cluj, 1980
„Sarea în bucate” a comunității
VECINA MEA din Ocna Mureș împlinește azi 77 de ani
– Schiță de portret –
Dacă nu-i spun numele este pentru că nu i-am cerut permisiunea și, pentru că multe din trăsăturile ei fac frumusețea altor femei – mame, bunici sau străbunici.
Vecina mea nu este o persoană perfectă dar, pentru mine, este o persoană specială; pentru mine, ea nu are vârstă, chiar dacă azi, documentele oficiale arată că împlinește 77 de ani.
Timp de peste 40 de ani, am contribuit la formarea și educarea a tot atâtea generații de studenți, cărora le-am fost profesoară. În momentele de relaxare, când puteam vorbi altceva cu aceștia decât despre franceza de afaceri, studentele m-au întrebat: – Doamnă, este bine (să fii) măritată? – Da, le-am răspuns, este bine! Doar că, dacă o faci prin propria-ți decizie, îți asumi și… o duci până la capăt, mai ales când ai copii. Nu dai bir cu fugiții la primul obstacol.
În acești parametri de convingere proprie, se înscrie personalitatea Vecinei mele; nu a dat niciodată bir cu fugiții deși, de tânără sau chiar foarte tânără, a fost împovărata cu griji deosebit de dure pentru binele celor din jur.
Vecina mea nu are școli înalte și, de fapt, nu acelea îți dau neapărat înțelepciunea protectoare și întăritoare pentru o viață întreagă, ci, lucrarea neîntreruptă pe care o faci asupra propriei gândiri, a propriilor atitudini și acțiuni.
Vecina mea știe să asculte cu răbdare ce alții vor să-i spună și extrage de aici, cu înțelepciune, o învățătură pentru propria-i viață.
După o jignire, se îmbunează și iartă chiar dacă sufletul ei continuă să fie rănit.
După un eșec, nu se dă bătută, ci o ia de la capăt.
După ce o convingere îi e contrazisă de realitatea dură a vieții, se supune schimbării.
Când i se pun piedici, ea caută alte cărări pe care să ajungă unde și-a propus.
Când o vorba de duh îi iese în cale, și-o însușește și face din ea un suport moral.
Când un lucru nu e la locul lui, caută să-l îndrepte.
Când i se bate la ușă, ea o deschide larg primind cu generozitate musafirul.
Când momentul este prielnic, poate fi și șugubeață, știind să râdă cu poftă.
Cuvintele ei blânde și înțelepte alină durerile celorlalți,
Știe să dea un sfat izvorât din experiența ei de viață.
Nu se plânge și mai ales, nu vorbește despre durerile ei.
Cu rugăciune, cumpătare, căutare, dăruire ce se sprijină pe o inteligență ascuțită, Vecina mea le duce pe toate câte și le-a asumat și continuă să și le asume.
Cei 77 de ani, încărcați așadar cu de toate, nu sunt puțini și nu sunt ușor de dus. Cum misiunea ei nu s-a încheiat, trebuind să reziste pe mai departe, i-am smuls promisiunea că va șterge din vocabularul ei cuvântul bătrânețe ce își înfige perfid, ghearele, deopotrivă în mintea și în sufletul nostru, dacă îl rostim mereu.
Cu siguranță, cititorule, cunoști și alte persoane înzestrate cu asemenea calități. Prin această schiță de portret, lor li se alătură Vecina mea M.C. din Ocna Mureș – și toate, împreună, aceste ființe speciale, valorează pentru comunitatea de aici, ca sarea în bucate.
Îți mulțumesc, draga mea VECINĂ pentru că exiști pentru noi, cu o omenie și prietenie pe care o prețuim nemăsurat. LA MULȚI ANI !
Regele viorii cântă Hora Unirii
– întâmplare adevărată relatată de Nicu Marcu, chitaristul din Ocna Mureș și pusă în pagină
de Maria Dipșe (Marcu)
Prin anii 1963 – 1964, fratele meu, Nicu Marcu, era chitarist în formația orchestrală de la restaurantul Someșul (numit și „numărul 1”) din Cluj; la vremea aceea, restaurantul se afla pe colț pe strada 6 Martie, vizavi de CEC, nu departe de Catedrala romano-catolică din piața Matei Corvin.
Era orchestra renumitului violonist Alexandru Țitruș – Șandor, cum îi spuneau confrații și prietenii. Membrii orchestrei erau tot unul și unul, aleși pe sprânceană, după gustul și exigențele acestui „rege” al viorii, pentru a putea cânta muzică de toate genurile, de la jazz la muzica clasică. La tobe era Cako Adam, la contrabas – Gyula-bácsi, la clarinet și saxofon-tenor – excepționalul „Vak” Iancsi, deși era orb (vak – înlb. maghiară), la pian – Melak-bácsi din Arad, la chitară – Nicu Marcu din Ocna Mureș, fratele meu. [sper să fi înțeles corect numele transmise prin telefon]
Era, așadar, seara de 24 ianuarie, orchestra adunată la locul de muncă își desfășura programul cu repertoriul propus în sala restaurantului. Pe peretele din spatele orchestrei, tapetat cu oglinzi, instrumentist și instrument se proiectau ca siluete unitare dăruite trup și suflet muzicii. Punct de atracție de notorietate în orașul Cluj, restaurantul amintit era mereu plin de musafiri atrași de măiestria interpretării muzicii.
În seara aceea, deodată, câțiva oameni din stradă au intrat în restaurant, s-au îndreptat spre șeful orchestrei – violonistul Țitruș Alexandru – și, plini de voioșie, l-au dus pe sus în piața din preajma restaurantului unde l-au urcat călare pe calul lui Matei Corvin.
În entuziasmul lor patriotic, doar era 24 ianuarie, Ziua Unirii, i-au cerut lui Țitruș Alexandru, cocoțat pe cal cu vioara în mână, să le cânte Hora Unirii. Și acesta a cântat Hora Unirii la vioara lui, cu acel suflet cu care interpreta ca nimeni altul, Ciocârlia.
Restul orchestrei s-a alăturat mulțimii care s-a prins în Hora unui patriotism autentic.
Mi-ar fi plăcut să-i am ca studenți…
Cu puțin înainte de Crăciunul din 2023, eram în tramvaiul 41, în direcția Piața Drumul Taberei. Deși aglomerat, în preajma mea mai erau două-trei scaune neocupate.
Pe traseu a urcat un grup de șapte-opt elevi despre care am aflat mai târziu că erau in clasa a XII a, la liceul Nicolae Iorga din București. Aveau o conversație intra-grup despre burse, despre bani și câte și mai câte de-ale lor. Una dintre eleve a început să murmure un colind, satisfacția văzându-i-se pe chip. Asta mi-a făcut, nu numai plăcere, dar mi-a și stârnit și o amintire dragă pe care v-o spun cât mai pe scurt.
O iarnă friguroasă întâmpina un Crăciun liber de după 1990. La acea vreme predam franceza în specialitatea economică la Academia de Studii Economice din București. Spre încheierea activității didactice, bucuria acestei noi vacanțe de Crăciun după atâția ani de „îngheț” al sărbătorii, trebuia, după părerea mea, să primească un conținut concret prin colinde și colindat. Curaj am avut, jenă – deloc: în tot ASE-ul numai grupele de studenți ale lui Madame Dipșe, cântau colinde. Dar, bucuria trebuia împărtășită și, împreună cu studenții, am decis să colindăm la Rectorat – la conducerea ASE-ului – eveniment în premieră. Cântatul în ASE, dar mai ales colindatul la ușa conducerii instituției, a fost o îndrăzneală nemaivăzută și nemaiauzită în instituție. M-am asigurat, printr-o confidență secretarei, că în vinerea care deschidea vacanța, Domnul Rector, distinsul Profesor univ. dr. Paul Bran, era acolo. În dimineața acelei vineri din pragul vacanței, mi-am preluat grupa de studenți (care trecuseră la prima oră printr-un test la o materie de specialitate) și, împreună ne-am deplasat de la clădirea din str. Moxa la clădirea centrală din Piața Romană.
Înfrigurați și flămânzi (căci din cauza emoției testului, studenții nu apucaseră să mănânce), aproape târând niște sacoșe grele pline cu veșmintele netrebuincioase pentru sezonul friguros, pregătite pentru drumul de întoarcere spre familiile din provincie, am reușit să ajungem în holul majestuos al clădirii principale. Rânduiți pe treptele ce duceau spre Aula Magna, în preajma unui brad imens, împodobit generos, toți ne-am dezghețat zâmbetele și ne-am pregătit să colindăm. În holul înălțat pe două etaje, colind după colind – răsunau de bucuria noastră. Ne ascultau rectorul, prorectorii și tot personalul prezent acolo. Am colindat fără așteptări de recompensă. Dar, mare ne-a fost surpriza când Dl. Rector – după ce a urat cele cuvenite –, a strâns mâna fiecărui student, oferindu-i și o sacoșă plină cu daruri și invitându-i pe toți să se înfrupte din gustările pregătite pentru ei.
Folosesc prilejul să îi aduc un omagiu Profesorului Paul Bran, pentru dăruirea lui întru formarea personalității complexe a tinerilor.
*
Așadar, amintirea acelui Crăciun pregătit cu bucurie, mi-a dat acum, în tramvaiul 41, curajul unei acțiuni inedite: auzind eleva murmurând un colind, am șoptit grupului: hai să colindăm toți împreună! Nedumeriți, își aruncau priviri unul altuia și cu toții – mie; iar atunci, le-am dat tonul și indicându-le ritmul și intensitatea pe parcurs, s-au prins cu toții în jocul propus. Ajutându-se de textele de pe internet, colindatul a fost neîntrerupt, fără nici o ezitare.
Da, am colindat în tramvaiul 41 desființând mitul plin de vorbe de glumă și de ironie cu referire la cântatul în 41. Ca parte din grupul de colindători dar și ca beneficiară a unei bucurii nemăsurate pe care am trăit-o cântând împreună cu acești tineri, am vrut să îi răsplătesc oferindu-le o sumă de bani. Cu o spontaneitate uimitoare toți, aproape deodată, au spus NU! lăsați dumneavoastră aveți mai mare nevoie de acești bani! Nu pun în cântar cine avea mai mare nevoie de acești bani, pentru că știu sigur că întotdeauna tinerii au mai multe nevoi decât vârstnicii. Dar, revelația unei calități latente ce caracterizează acești tineri elevi – umanismul în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului – m-a copleșit. Desigur că meritul elevilor se hrănește din firea lor și din calitatea și preocuparea părinților. Dar fără dăruirea dascălilor dintr-o școală în care sunt prețuite valorile morale, șlefuirea personalității lor ar suferi.
Nu cunosc cotația valorii școlilor din București, dar îmi rămâne întipărit în minte, standardul revelat al actului educativ din liceul Nicolae Iorga.
Mi-ar fi plăcut să-i am ca studenți pe acești tineri al căror numitor comun este capacitatea să făptuiască bucurie și frumusețe fără să aștepte răsplată.
Maria Dipșe
Schiță de Portret al Biancăi
După o ședere scurtă la Baia Mare, cu multe treburi din care am adunat multe “hârtii” gânduri si idei, m-am urcat în trenul de București ce pleca la 17,40. Am optat pentru o cușetă cu două locuri să mă asigur că mă odihnesc și că a doua zi sunt bună de lucru. Aveam patul de jos; momentul plecării se apropia. Trebuind să îmi fac ordine în tot ce adunasem, și să fac unele notații în jurnal, m-am bucurat că eram singură și am sperat să rămân singură până la București. Însă, după o oră și ceva de călătorie în ușa compartimentului a apărut o tânără cu o valiză uriașă, absolut uriașă – așa mi-o amintesc. Parcă m-am văzut pe mine în nenumăratele călătorii, aici și înafara tării, păstrându-mi nealterat obiceiul de a avea bagaje ce depășeau numărul mâinilor ori, depășeau – ca greutate, normalul puterilor mele. Raționamentul rapid și consolator a fost: nu sunt singura care călătorește cu multe cu bagaje grele, iar rostul lor dezvăluie importanța călătoriei.
Tânăra s-a instalat, am clarificat că amândouă mergem până la București eu îmi vedeam de hârtii și, pentru că vorbisem mult la telefon aveam nevoie să-mi încarc telefonul la priza din compartiment. Acțiune eșuată într-un vagon de tip vechi.
Fără să stea pe gânduri, vecina mea de compartiment mi-a împrumutat o baterie mobilă.
N-am vorbit despre vreme, n-am vorbit despre politică, n-am vorbit despre câte mizerii se întâmplă în jur. În conversația noastră destul de sumară la început, am aflat că la București urma să lucreze într-o instituție importantă, unde pregătirea ei de jurist, îi servea din plin.
Era preocupată de apartamentul pe care îl va închiria si de alte aspecte ale instalării. Am înțeles că are câteva cunoștințe în București deci, că aici nu este a nimănui.
Eu, venind din mulțimea treburilor din Baia Mare și Șurdești, am pomenit de șantierul de la Casa memorială Dipșe la care lucrez, acțiune susținută de fiul meu Ionuț.
Mă laud cu ce am reușit să restaurez, mă plâng de paradoxul de a nu avea terenul de sub această construcție de la 1870, cu valoare patrimonială, fără să omit că situația mă conduce probabil la o bătălie juridică. Toate acestea în contextul evocării personalităților din familia pictorului cu un bunic memorandist, cu un tată delegat la Marea Unire, cu un frate căzut în Război, cu un altul care a făcut proiectul pentru aducțiunea apei în sat.
Am atins si subiectul creației pictorului Constantin Dipșe indicând situl din care poate afla mai multe despre pictor. I-am recomand să vadă panourile cu reproduceri după tablourile Dipșe expuse în Grădina Botanică din București, pe aleea de lângă lac. Deschiderea subiectului despre artă, i-a luminat chipul și îmbujorat pomeții bine conturați la zâmbetul ei larg. Cu modestie mi-a spus că și ea este prinsă în mrejele acestei arte – pictura. Nu am dezvoltat subiectul, nu i-am pus întrebări, și pentru că vremea culcatului se apropia. Un nou punct comun – îmi zic – o noua bază de discuții, o nouă revelație despre această tânără. Plină de energie cu dragoste pentru artă și frumos, cu plăcerea de a crea. Un nou reper comun.
Dimineața ne-am despărțit la gară după ce fiecare am urcat în vehiculul potrivit pentru destinația dorită. După o vreme, am primit câteva poze din Grădina Botanică unde tânăra a vizitat expoziția Dipșe.
Pentru întregirea schiței de portret, pot spune că, cele două picturi alese, lângă care s-a pozat sunt grăitoare pentru alte trăsături ale ei. Cavalerul trac – o alegere ce vorbește despre dorință, curaj, determinare, și energie. Căsuța moșului care vorbește despre legătura ei cu locul din care a plecat, de certitudinea că nu își uită legăturile statornicite înainte de călătoria spre București unde cu siguranță, a găsit o altă lume.
Entuziastă, săritoare, generoasă, neînfricată cu legături in trecut bine statornicite, si cu deschidere curajoasa către viitor. Cu aplecare către creație, către artă. Aceasta este tânăra pe care am cunoscut o în tren, cu care rămân într-o comunicare fructuoasă, pe plan artistic și juridic.
Maria Dipșe
10 octombrie 2023
Frânturi de amintiri despre Emil Marcu
sus: Emil, Mia, Nicu Marcu
jos: Nuși, Ticu (Emil) și Mama (Ana) Marcu
Pentru a te revendica drept fiu al orașului Ocna Mureș, este suficient ca acolo unde te conduc pașii destinului, să-ți reprezinți cu demnitate originile – familia și locul din care ai plecat.
La începutul acestei luni, octombrie 2022, Emil Marcu, al doilea din cei 4 copii ai fotografului Emil Marcu și șotia sa Ana, ar fi împlinit 84 de ani.
Era din generația lui Sebi Arieșan, Ciungan și Bâscă – fotbalistul (din str. Memorandului), Marius Curta (fiul avocatului din str. Iorga), Aurel Onac (din str. Avram Iancu), Gicu Sângerean (inginer la fabrica de armament din Cugir).
Câțiva dintre cei amintiți formau un grup la care se lipea Nicușor, următorul dintre frații mei. Era un grup de tineri cu spiritul liber, neîngrădit de regim, un grup care hoinărea prin Munții Apuseni, dormind sub cerul liber pe malul râului Iara și îngropând în locuri speciale câte o sticlă cu un bilet cu numele lor, al călătorilor-hoinari: una dintre aceste mărturii ar trebui să se afle lângă Crucea Secuiului (amintire evocată de Nicu Marcu).
Emil Marcu, fratele mai mare era un bărbat frumos – pentru fete, de-a dreptul, cavaler. Avea auz muzical rafinat, cânta la vioara, mandolină, acordeon și muzicuță. Vocea lui de tenor se integra armonios în grupul tinerilor din care făceam și eu parte, care intonam « Tatăl Nostru » pe mai multe voci, la Biserica greco-catolică din orășelul nostru.
Inteligența lui Emil, dublată de perspicacitate, îi aduceau aprecierea profesorilor (distinsa Elvira Lucaci, exigenta Melania Iacob) care îi lăudau și scrisul organizat, caligrafic, foarte îngrijit.
Într-una din veri, povestește fratele Nicu, la scăldatul în Mureș, Emil, l-a salvat de la înec pe profesorul Colceru, pe atunci și director al școlii.
Emil avea și darul vorbirii argumentate, mai ales în apărarea adevărului, a drepturilor sale și a celor din jur. Conversațiile pline de vervă erau marca prezenței lui ca inginer-organizator în șantiere din țară, ultimul, cel de la Mintia, în aprecierea superiorilor de la București și a echipelor cu care lucra. Și-a întemeiat o familie pe care a iubit-o până la sacrificiu.
În familia noastră de la Ocna Mureș, cât mai eram lângă părinți, el îndeplinea rolul de consilier în decizii de tot felul. Prin recomandarea lui, m-am bucurat și eu de împlinirea unei dorințe pentru care adunam bani în pușculiță: să îmi cumpăr cu 60 de lei (care erau mulți bani pe atunci) prin serviciul « Cartea prin poștă », Dicționarul limbii române. Nu au lipsit dezbaterile în care contraargumentul « nu știi vorbi românește fără dicționar ? » a trebuit demontat cu răbdare.
Așa mi-l amintesc acum pe fratele meu mai mare: cu un profil semeț de om curajos, un veritabil avocat – apărător al celor mici ori slabi, fără putere.
Caldă amintire și prețuire, de la:
Mia (Marcu) Dipșe (sora mai mică),
Nicușor, (fratele) și
Ionuț Dipșe (nepot de soră)
Octombrie 2022
Mamă și fiu
Șederea la bunici (Ana și Emil Marcu din Ocna Mureș) a fost cea mai frumoasa perioadă din viața mea. Eram mandra că aveam așa bunici frumoși, educați, buni.
Mama Mare era pentru mine ca o Mamă. Îmi aduc aminte cum îmi făcea baie, mă spală pe păr, îmi limpezea părul cu apă cu oțet ca să fie frumos și strălucitor.
Făceam multe lucruri împreună cu bunicii: mergeam la stupi, la biserică – unde îmi plăcea să cânt; am fost și la Tușnad Băi. Mă simțeam cu ei ca în Rai.
Era totul perfect, era viața pe care orice copil și-ar dori să o aibă.
Dacă aș putea întoarce viața!
Alături de bunicii mei eram foarte fericită, fericită, fericită!
Alina
„Mama Mare”, „Mama”!
Pentru mine, primii pași, primele clase, primele amintiri pentru primul meu copil. Îi mulțumesc și mă rog pentru ea cu multă dragoste pentru că am avut-o în viața mea.
Nicu Marcu – unchiul preferat, idealul meu de libertate, iubit de toți, de toate, un om care mi-a bucurat și înfrumusețat viața mereu. La mulți ani, Nicule dragă!
Tita
MAMA și FIUL
În 2 iulie 1941, mama – Ana Marcu – împlinea 25 de ani. Și-a făcut cadou după o zi în 3 iulie 1941, un băiețel cu ochi albaștri – pe Nicușor – al treilea copil și cel mai înzestrat cu multiple talente, (muzica, desen, mecanică) din cei patru copii ai familiei Marcu (Nuși, Emil, Nicușor, Mia).
Această împrejurare fericită elimină orice alt argument ce ar putea fi invocat ca să descriu legătura profundă dintre mamă și fiu.
De-a lungul anilor, Mama a fost „echi-apropiată” de fiecare din cei patru copii ai săi, dar adâncul sufletului ei era plin de înțelegerea sufletului lui Nicușor – copil bun, cel mai bun.
La rândul său, Nicușor a știut cel mai bine dintre noi toți să îi facă, de ziua de naștere a mamei, de 1 și 8 Martie, darul cel mai apropiat de sensibilitatea ei. Păstrăm și acum discul cu cântece dedicate mamei și discul cu cântecele lui Gică Petrescu.
In cartea „Uioara mea”, Nicușor evocă momentul unui incendiu din Huedin (unde era elev în clasa a 8-a). De haosul de acolo, mulți s-au folosit să jefuiască magazinele de tot felul… Nicușor relatează: „Deși eram tare flămând, nu m-am atins de nimic pentru că Mama mi-a spus: „nu pune mâna pe ce nu e al tău!” – și am preferat să rabd.”
Așadar, la zi de comemorare, dar nu numai, gânduri pioase de vie amintire iubitei noastre Mame, azi 2 iulie 2022, când ar fi împlinit 106 ani.
Iar pentru Nicușor, la ai săi 81 de ani – pe care îi împlinește în 3 iulie 2022 – o îmbrățișare caldă și admirativă pentru neîntrerupta sa atitudine creativă și neobosita sa disponibilitate la acțiune, o îmbrățișare care întregește rugăciunea noastră de fiecare seară pentru sănătatea lui.
Mia și Ionuț
112 !
Despre EMIL MARCU
112 – atâția ani ar fi împlinit Emil Marcu (născut în Găbud la 7 iunie 1910) – pentru copii – „Ticu”, pentru nepoți – „Bubu”.
Despre locul și contribuția lui la comunitatea orașului Ocna Mureș – șef al pompierilor voluntari, stupar, fotograf, croitor etc. – am mai scris câte ceva; acum însă, mă inspir dintr-un scurt dialog avut cu fiul meu, Ionuț:
Eu: Despre ce să scriu de data aceasta, în amintirea lui (a lui „Ticu”) ?
Ionuț (sec): Că nu mă prea lăsa să umblu cu sculele lui, temându-se că nu le pun la loc ! Poate credea ca îți semăn ție…?!
Eu: Chiar așa ? răspund eu, simțindu-mă cu musca pe căciulă, încercând să blochez continuarea subiectului…
Ionuț: …dar îmi permitea să arunc la țintă cu cuțitul, în ușa de lemn a garajului unde era motocicleta.
Eu: Ticu și apoi Nicușor (fratele de la Cluj) trăgeau excelent cu praștia și, la distanță mare cu piatra…
Ionuț: …și mă mai lăsa să mă joc la polizorul fixat lângă acel garaj.
Eu: E ușor să ascuți ceva ?
Ionuț: Nu-i ușor, dar m-a învățat și supravegheat, nu mă lăsa chiar de capul meu… Că tot am menționat garajul, mai ții minte cum, în interior atârnau multe ghirlande foarte ciudate? Mai știi din ce erau făcute?
Eu: Nu…
Ionuț: Bubu înșirase pe sârme biletele de tren de la toate călătoriile pe care le făcuseși tu la Ocna Mureș.
Eu (cu lacrimi în ochi și cu glas mic): Într-adevăr… Cred ca e una din imaginile și amintirile ce merită evocate de ziua lui.
Cu caldă și duioasă amintire,
Ionuț, Mia, Nicușor și ceilalți din familie care își mai amintesc de el.
7 iunie 2022
