Biserica noastră greco-catolică din București, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este îmbrățișată de o grădină în care, la vremea Sfintelor Paști, înflorește liliacul alb.
Unul mai viguros, și-a înălțat coroana într-atât, încât să poată revărsa peste noi sclipiri și parfum din minusculele petale. Celălalt, mai firav, la fiecare adiere de vânt bate cu cele câteva ramuri înflorite în fereastra îngustă și înaltă a stranei din stânga bisericii, culegând priviri furișe ale cântăreților grupați în strana din dreapta.

În timp, în fiecare lăcaș bisericesc se statornicesc obiceiuri în care comunitatea se implică și distribuie acțiuni (misiuni) de amploare mai mică sau mai mare, toate încărcate cu semnificație maximă, pentru cei care o descifrează. De împodobirea bisericii noastre cu flori pentru Sfintele Paști 2025, am văzut-o ocupându-se pe Simona Nicoară, colega noastră de la cor.

Mai întâi, nelipsitul buchet miniatural de trandafiri albi, ce par să se închine icoanei Adormirea Maicii Domnului, așezată în naosul bisericii.

Apoi, buchetul generos de crini albi imperiali așezați la picioarele Maicii Domnului cu Pruncul în brațe – pictura de pe catapeteasmă, în dreapta Ușii Împărătești. Cupele florilor par să-și fi împrumutat albul din virtuțile unice ale Fecioarei Maria, cuprinzând parcă toate rugăciunile pe care i le adresăm și cântecele pe care i le închinăm.

În stânga Ușii Împărătești, mulțimea bobocilor din buchetul de crini albi imperiali stau gata să înflorească și să răspândească – prin tăria parfumului lor – învățătura unică dar universală descinsă din cartea pe care ne-o arată Iisus Învățătorul, din icoana pictată pe catapeteasmă.

Privind cu afecțiune cele două buchete de crini albi, simbol al regalității, resimțim toți împreună o emoție profundă, dincolo de mesajele unice și distincte pe care fiecare le acceptă, după chemarea lui.

Prin mâna destoinică a Simonei, îndrumată de gustul său estetic și de sensibilitatea sa pentru frumos, au fost împodobite tot cu flori albe lumânările folosite la Înviere și în Săptămâna Luminată.

În noaptea Învierii, Părintele Cristian Ioanette ne-a chemat pe toți în jurul său și cu generozitate, ne-a ajutat pe fiecare să luăm lumină de la acest sfeșnic împodobit cu orhidee albă, una dintre cele mai frumoase și elegante flori din lume.

La rândul său, Părintele Constantin Oltean ne dă binecuvântare ori de câte ori slujește în Săptămâna Luminată, purtând aceeași lumină înfrumusețată de orhideea albă.

În albul liliacului, al trandafirilor, al crinilor imperiali, în albul orhideelor ce împodobesc biserica noastră, resimțim perfecțiunea spre care tindem fiecare prin efortul nostru, acea dorință de a răspândi în jur, stimă, prietenie și dragoste. Albul Florilor Învierii ne întipărește lumină și ne sădește sentimente de noblețe și puritate izvorâte din însăși esența regalității Fecioarei Maria și a Fiului său Iisus Hristos.

Albul nu este culoare!

Pictorul Constantin Dipșe ne spunea că albul nu este culoare, iar Sărbătoarea Sfintelor Paști din 2025, ne-a convins, o dată în plus, că pictorul are deplină dreptate. În tabloul Amintiri din copilărie, pictorul Constantin Dipșe folosește lumina strălucitoare a albului ca să zugrăvească chiar și truda zilnică a țăranului împovărat de griji și osteneală dar care îngenunchează în rugăciuni închinate Fecioarei Maria și Fiului său Răstignit și apoi, Înviat.

Albul este lumină!

Citadela este o scriere complexă nedefinitivată pentru publicare, a scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944).

Dosarul meu de susținere a tezei de doctorat (Tehnică și poezie în opera lui A. de Saint-Exupéry – 1983 – Universitatea din București), conține una dintre cele mai valoroase file ce caracterizează rezultatul studiului meu timp de 10 ani, pentru descoperirea unui scriitor despre care se scrisese totul: r e f e r a t u l redactat și semnat de Conf. univ. dr. Teodor Boșca.

Dragă Profesore, după centenarul nașterii voastre (2022), nici nu mai contează că mai trece câte un an, pentru că această statistică își pierde semnificația în fața faptelor, ideilor și realizărilor unei personalități de anvergura voastră.

Azi, 5 februarie 2025, cu glas și puteri înzecite, spun din nou, Mulțumesc Domnule Profesor!

Mi-ați cunoscut cel mai bine potențialul intelectual și m-ați îndrumat cu delicatețea care vă caracterizează – pentru o creștere neîntreruptă.

Referatul  trimis – este un text pe care îl citesc, îl recitesc, din care sorb ca să-mi refac forțele, dar mai ales încrederea în mine, atunci când le simt slăbite.

Referatul este textul care încurajează citirea Citadelei pe care Antoine de Saint-Exupéry a asimilat-o Sufletului  Omului.

Și, ca să nu întrec măsura cu dorința de a primi laude, decupez – din volumul Poezia trubadurilor  în traducerea lui Teodor Boșca – azi, o poezie despre lăcomie.

– azi, cu Filip Georgescu, 8 ani, clasa a II-a –

Dragă Filip,

Ai fost primul care mi-a trimis o poveste după ilustrata picturii Colindători din Maramureș a lui Constantin Dipșe. Îți mulțumesc că ai fost punctual, chiar dacă la asta te-a îndemnat și mama ta pe care o felicit pentru grijă.

Este firesc și mă bucură că la ai tăi 8 ani ai scris povestea pe file de caiet. Văd că te străduiești să scrii cât mai frumos și cât mai corect, așa că te rog să nu încetezi să faci progrese.

Este important că spui cu cuvintele tale cât de frumoasă este priveliștea din sat în Ajunul Crăciunului și cât de bucuroși sunt copiii care merg la colindat. Când vorbești de sufletul cald al colindătorilor din tablou, îmbrăcați în haine groase, mi-am imaginat că te văd și pe tine printre ei.

Este foarte bine că ai scris în povestea ta că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt sigură că pentru Crăciunul care va veni, vei învăța multe alte colinde, pe lângă colindul Leru-i Ler.

Dacă vrei să mai scrii vreo poveste, îți voi mai da și alte ilustrate după picturile lui Constantin Dipșe.

Îți urez să ai succes la școală și mulți prieteni cu care să te joci. 

Maria Dipșe

După o ședere scurtă la Baia Mare, cu multe treburi din care am adunat multe “hârtii” gânduri si idei, m-am urcat în trenul de București ce pleca la 17,40. Am optat pentru o cușetă cu două locuri să mă asigur că mă odihnesc și că a doua zi sunt bună de lucru. Aveam patul de jos; momentul plecării se apropia. Trebuind să îmi fac ordine în tot ce adunasem, și să fac unele notații în jurnal, m-am bucurat că eram singură și am sperat să rămân singură până la București. Însă, după o oră și ceva de călătorie în ușa compartimentului a apărut o tânără cu o valiză uriașă, absolut uriașă – așa mi-o amintesc. Parcă m-am văzut pe mine în nenumăratele călătorii, aici și înafara tării, păstrându-mi nealterat obiceiul de a avea bagaje ce depășeau numărul mâinilor ori, depășeau – ca greutate, normalul puterilor mele. Raționamentul rapid și consolator a fost: nu sunt singura care călătorește cu multe cu bagaje grele, iar rostul lor dezvăluie importanța călătoriei.

Tânăra s-a instalat, am clarificat că amândouă mergem până la București eu îmi vedeam de hârtii și, pentru că vorbisem mult la telefon aveam nevoie să-mi încarc telefonul la priza din compartiment. Acțiune eșuată într-un vagon de tip vechi.
Fără să stea pe gânduri, vecina mea de compartiment mi-a împrumutat o baterie mobilă.
N-am vorbit despre vreme, n-am vorbit despre politică, n-am vorbit despre câte mizerii se întâmplă în jur. În conversația noastră destul de sumară la început, am aflat că la București urma să lucreze într-o instituție importantă, unde pregătirea ei de jurist, îi servea din plin.

Era preocupată de apartamentul pe care îl va închiria si de alte aspecte  ale instalării. Am înțeles că are câteva cunoștințe în București deci, că aici nu este a nimănui.
Eu, venind din mulțimea treburilor din Baia Mare și Șurdești, am pomenit de șantierul de la Casa memorială Dipșe la care lucrez, acțiune susținută de fiul meu Ionuț.
Mă laud cu ce am reușit să restaurez, mă plâng de paradoxul de a nu avea terenul de sub această construcție de la 1870, cu valoare patrimonială, fără să omit că situația mă conduce probabil la o bătălie juridică. Toate acestea în contextul evocării personalităților din familia pictorului cu un bunic memorandist, cu un tată delegat la Marea Unire, cu un frate căzut în Război, cu un altul care a făcut proiectul pentru aducțiunea apei în sat.

Am atins si subiectul creației pictorului Constantin Dipșe indicând situl din care poate afla mai multe despre pictor. I-am recomand să vadă panourile cu reproduceri după tablourile Dipșe expuse în Grădina Botanică din București, pe aleea de lângă lac. Deschiderea subiectului despre artă, i-a luminat chipul și îmbujorat pomeții bine conturați la zâmbetul ei larg. Cu modestie mi-a spus că și ea este prinsă în mrejele acestei arte – pictura. Nu am dezvoltat subiectul, nu i-am pus întrebări, și pentru că vremea culcatului se apropia. Un nou punct comun – îmi zic – o noua bază de discuții, o nouă revelație despre această tânără. Plină de energie cu dragoste pentru artă și frumos, cu plăcerea de a crea. Un nou reper comun.
Dimineața ne-am despărțit la gară după ce fiecare am urcat în vehiculul potrivit pentru destinația dorită. După o vreme, am primit câteva poze din Grădina Botanică unde tânăra a vizitat expoziția Dipșe.

Pentru întregirea schiței de portret, pot spune că, cele două picturi alese, lângă care s-a pozat sunt grăitoare pentru alte trăsături ale ei. Cavalerul trac – o alegere ce vorbește despre dorință, curaj, determinare, și energie. Căsuța moșului care vorbește despre legătura ei cu locul din care a plecat, de certitudinea că nu își uită legăturile statornicite înainte de călătoria spre București unde cu siguranță, a găsit o altă lume.

Entuziastă, săritoare, generoasă, neînfricată cu legături in trecut bine statornicite, si cu deschidere curajoasa către viitor. Cu aplecare către creație, către artă. Aceasta este tânăra pe care am cunoscut o în tren, cu care rămân într-o comunicare fructuoasă, pe plan artistic și juridic.

Maria Dipșe
10 octombrie 2023

Astăzi 16 decembrie 2021 se împlinește o jumătate de secol și un an de când destinul meu și al pictorului Constantin Dipșe, a primit o nouă amprentă. De unde? De undeva de SUS, chiar dacă în realitatea de aici, de pe Pământ a fost vorba de o întâlnire întâmplătoare. Împreună ne-am împlinit ca familie iar profesional, fiecare ne-am împlinit pe un drum ascendent. Am „răspuns” cu onestitate, răbdare și dragoste „comenzii” Destinului și, privind înapoi, știm că nu ne-ar fi fost mai bine altfel.

Față de pictorul Constantin Dipșe – soț și tată – mie și fiului nostru, Ionuț, ne rămâne misiunea nobilă de a-i ține vie amintirea, și de a face cunoscută arta sa, publicului larg.

Azi, în Grădina Botanică din București, pe o alee de lângă lac, vă puteți întâlni cu bucuria  culorilor pe care artistul a împărtășit-o întotdeauna cu generozitate.

Măriuca Dipșe