După o ședere scurtă la Baia Mare, cu multe treburi din care am adunat multe “hârtii” gânduri si idei, m-am urcat în trenul de București ce pleca la 17,40. Am optat pentru o cușetă cu două locuri să mă asigur că mă odihnesc și că a doua zi sunt bună de lucru. Aveam patul de jos; momentul plecării se apropia. Trebuind să îmi fac ordine în tot ce adunasem, și să fac unele notații în jurnal, m-am bucurat că eram singură și am sperat să rămân singură până la București. Însă, după o oră și ceva de călătorie în ușa compartimentului a apărut o tânără cu o valiză uriașă, absolut uriașă – așa mi-o amintesc. Parcă m-am văzut pe mine în nenumăratele călătorii, aici și înafara tării, păstrându-mi nealterat obiceiul de a avea bagaje ce depășeau numărul mâinilor ori, depășeau – ca greutate, normalul puterilor mele. Raționamentul rapid și consolator a fost: nu sunt singura care călătorește cu multe cu bagaje grele, iar rostul lor dezvăluie importanța călătoriei.
Tânăra s-a instalat, am clarificat că amândouă mergem până la București eu îmi vedeam de hârtii și, pentru că vorbisem mult la telefon aveam nevoie să-mi încarc telefonul la priza din compartiment. Acțiune eșuată într-un vagon de tip vechi.
Fără să stea pe gânduri, vecina mea de compartiment mi-a împrumutat o baterie mobilă.
N-am vorbit despre vreme, n-am vorbit despre politică, n-am vorbit despre câte mizerii se întâmplă în jur. În conversația noastră destul de sumară la început, am aflat că la București urma să lucreze într-o instituție importantă, unde pregătirea ei de jurist, îi servea din plin.
Era preocupată de apartamentul pe care îl va închiria si de alte aspecte ale instalării. Am înțeles că are câteva cunoștințe în București deci, că aici nu este a nimănui.
Eu, venind din mulțimea treburilor din Baia Mare și Șurdești, am pomenit de șantierul de la Casa memorială Dipșe la care lucrez, acțiune susținută de fiul meu Ionuț.
Mă laud cu ce am reușit să restaurez, mă plâng de paradoxul de a nu avea terenul de sub această construcție de la 1870, cu valoare patrimonială, fără să omit că situația mă conduce probabil la o bătălie juridică. Toate acestea în contextul evocării personalităților din familia pictorului cu un bunic memorandist, cu un tată delegat la Marea Unire, cu un frate căzut în Război, cu un altul care a făcut proiectul pentru aducțiunea apei în sat.
Am atins si subiectul creației pictorului Constantin Dipșe indicând situl din care poate afla mai multe despre pictor. I-am recomand să vadă panourile cu reproduceri după tablourile Dipșe expuse în Grădina Botanică din București, pe aleea de lângă lac. Deschiderea subiectului despre artă, i-a luminat chipul și îmbujorat pomeții bine conturați la zâmbetul ei larg. Cu modestie mi-a spus că și ea este prinsă în mrejele acestei arte – pictura. Nu am dezvoltat subiectul, nu i-am pus întrebări, și pentru că vremea culcatului se apropia. Un nou punct comun – îmi zic – o noua bază de discuții, o nouă revelație despre această tânără. Plină de energie cu dragoste pentru artă și frumos, cu plăcerea de a crea. Un nou reper comun.
Dimineața ne-am despărțit la gară după ce fiecare am urcat în vehiculul potrivit pentru destinația dorită. După o vreme, am primit câteva poze din Grădina Botanică unde tânăra a vizitat expoziția Dipșe.
Pentru întregirea schiței de portret, pot spune că, cele două picturi alese, lângă care s-a pozat sunt grăitoare pentru alte trăsături ale ei. Cavalerul trac – o alegere ce vorbește despre dorință, curaj, determinare, și energie. Căsuța moșului care vorbește despre legătura ei cu locul din care a plecat, de certitudinea că nu își uită legăturile statornicite înainte de călătoria spre București unde cu siguranță, a găsit o altă lume.
Entuziastă, săritoare, generoasă, neînfricată cu legături in trecut bine statornicite, si cu deschidere curajoasa către viitor. Cu aplecare către creație, către artă. Aceasta este tânăra pe care am cunoscut o în tren, cu care rămân într-o comunicare fructuoasă, pe plan artistic și juridic.
Maria Dipșe
10 octombrie 2023